Şi totuşi, oamenii din acel moment parcă au înnebunit mai mult ca oricând şi au început să perfecţioneze arme şi să se ucidă mai spornic – expresia lui Alexandre Dumas fiind cea mai sugestivă. Cavalerismul a pălit în secolul XX, iar oamenii s-au ucis în numele unor utopii şi a setei de putere mai mult decât au făcut-o în toate celelalte veacuri la un loc.

În numele utopiilor au fost două războaie mondiale – de cine, nu este foarte clar stabilit – care au obligat o bună parte a Europei – dar nu toată – să înveţe că războiul nu este o soluţie.

Totuşi, marile puteri au fost sute de ani doar ţări/imperii de pe acest continent, care aveau posesiuni nenumărate în alte părţi ale lumii. Cînd cei mari se băteau în Europa, luptele se purtau şi în colonii, iar autohtonii adăugau şi ei anumite adversităţi ancestrale în diferitele lupte ce construiau „piese componente ale războaielor majore ale istoriei”.

De aceea, momentele în care europenii au abandonat zonele pe care le-au stăpânit zeci sau sute de ani pe alte continente au fost imediat ulterioare celor două războaie mondiale, pentru că trebuiau cumva să acorde o recompensă celor ce luptaseră alături de ei – a se vedea cel mai relevant caz al Marii Britanii şi India în 1947 – sau pentru că era evident că după război costurile menţinerii anumitor zone erau prea împovărătoare pentru o putere sau alta.

Astfel, Orientul Mijlociu – zonă fermecătoare a poveştilor din 1001 de nopţi – a beneficiat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi primul sfert al secolului XX de un anumit tip de linişte şi dezvoltare economică, căci în contextul Marelui Joc Extins, Marea Britanie controla zona, iar - într-un anumit context - a permis şi francezilor o anumită influenţă în zonă, opunându-se ferm acţiunilor ruse în zonă.

Luptele marilor puteri în Orient începuseră în realitate la sfârşitul secolului al XVIII-lea, în contextul prăbuşirii Imperiului Otoman, iar numărul celor care au căzut în executarea diferitelor acţiuni politico-militare şi diplomatice a fost mare, doar că istoria europeană îl consemnează sporadic, prin câteva nume.

Istoria are continuitate. Nu vom înţelege prezentul fără a cunoaşte foarte bine trecutul. În timp, fiecărui spaţiu geopolitic i s-au dezvoltat nişte legi, care acţionează fără echivoc şi care te obligă să le iei în considerare permanent, dacă nu doreşti să eşuezi în analizele pe care trebuie să le faci.

Astfel, reţinem două legi ale politicii în Orientul Mijlociu, care sunt active şi astăzi şi care exasperează pe occidentalul care doreşte să aplice schemele simple din vestul Europei în acest spaţiu diferit.

Mai întâi, spaţiul musulman are şase centre de putere, ultimul venit fiind cel mai nou, sub aspectul puterii, iar petrolul fiind motorul teribil al acestuia. Acest ultim centru este Riadul (capitala, n.a.) Arabiei Saudite, devenit important doar după căderea otomanilor şi descoperirea zăcămintelor de petrol. 

Celelalte centre sunt împărţite în două: centre de putere tradiţional-imperiale şi centre de putere semi-imperiale.

În prima categorie regăsim Istanbulul şi Teheranul, ca simboluri a două spaţii geopolitice diferite, cu tradiţii diferite, mult mai metisate sub aspect rasial - asadar, şi cu o anumită mândrie locală şi dorinţă de proiectare a forţei în exterior. Istanbulul este oraşul cu dublă-continentalitate şi deci dublă viziune geopolitică prin el însăşi, iar Teheranul este Pasargade, Susa şi Persepolis la un loc. Cele două capitale joacă altfel integral independent în spaţiul musulman, de aceea nu pot fi ignoraţi în jocul sirian.

Celelalte trei centre de putere sunt Damasc, Bagdad şi Cairo. Toate aparţin spaţiului sunnit şi arab, fiecare cu un grad diferit de metisare a populaţiei şi fiecare controlând anumite zone strategice, de la Suez la accesul în marea câmpie a Mesopotamiei şi de la drumul spre Turcia şi Caucaz spre direcţia Mecca. 

Dar niciun oraş în spaţiul musulman nu are prestigiul Damascului. Aceasta se întîmplă pentru că atât Bagdadul, cât şi Cairo sunt oraşe mai vulnerabile influenţelor altor spaţii. Astfel, Bagdadul a constituit secole miza directă a înfruntărilor intre turcii otomani şi persani, sultanul turc având obligaţia să conducă direct atacul Bagdadului; pe de altă parte, Cairo era mereu supus influenţei popoarelor ce veneau de pe mare, fie în scop comercial, fie în scop militar.

Damascul nu a dorit să fie un centru de putere militar, căci ştia foarte bine că este la mijlocul drumurilor-cheie ale Orientului. Aşadar, orice general ambiţios trebuia să stăpânească Damascul, iar în această situaţie a trebuit să strălucească prin eleganţă, cultură şi rafinament. Astfel că fiecare putere care a dominat mai mult sau mai puţin Orientul ştia bine că un control aproape total al zonei includea nu doar oraşele-capitale, ci şi această cheie a spaţiului musulman.

Am putea dezvolta mai mult această direcţie, dar vom face din nou referire la 1001 de nopţi, loc unde oraşul Damasc este cel mai des pomenit faţă de Bagdad şi Cairo, iar celelalte două capitale de anvergură imperială nefiind aproape deloc amintite.

De ce facem apel la această colecţie de poveşti? 

Pentru că spaţiul Orientului Mijlociu este unul care musteşte de istorie, în care rivalităţile se acumulează şi nu se uită, doar se adaugă pe o lungă listă de duşmănii. În acelaşi timp, alianţe şi jurăminte înfricoşătoare s-au tot făcut în acest spaţiu geopolitic şi au rezistat mai puţin decât promisiunile unor politicieni sau guvernanţi români.

În fapt, aceasta este a doua lege a Orientului Mijlociu: toţi şi-au fost frecvent atât duşmani, cât şi aliaţi sau prieteni, fiecare l-a înşelat cel puţin o dată pe celălalt şi fiecare are în istoria familiei, tribului sau statului oameni asasinaţi de fiecare din ceilalţi actori. Or, când memoria este lungă, rezultatele sunt deosebite pe planul sufletului pus în conflictele actuale, indiferent de tipul lor.

De altfel, copiii sunt crescuţi în această paradigmă, căreia i se alătură cu candoarea şi frenezia ce le-o dau fie frecvenţa evenimentelor memorabile – în această zonă, de obicei este un război, un masacru sau o schimbare de putere – din viaţa lor, fie sărăcia, care îi face mai uşor manipulabili, deci, mai uşor de activat social împotriva unui adversar demonizat suficient.

Într-un astfel de climat, eliberările parţiale – sub forma mandatelor încredinţate de către Liga Naţiunilor Marii Britanii şi Franţei – de după Primul Război Mondial nu au slujit prea mult, pentru că întreaga zonă voia mai mult, iar un nou popor se instala în zonă: israelienii, care aveau să aducă o complicaţie în plus unei ecuaţii fară logică uneori.

Retorica războinică după 1920 nu a încetat nicăieri în lume, astfel încât al Doilea Război Mondial este prevăzut de mai toţi oamenii timpului cu oarece simţ al politicii şi istoriei. Aceştia erau mulţi, inclusiv în Orientul Mijlociu, şi toţi aşteptau să vadă cine îl va declanşa şi, evident, cine îl va pierde.

După 1948, situaţia se complică definitiv: Israelul se proclamă ca stat independent, iar mulţi arabi găsesc acum un inamic nou, doar bun de folosit pentru unificare împotriva lumii mai dezvoltate tehnologic a vestului Europei şi SUA.

Consecinţa este unificarea Egiptului şi Siriei – ca expresie a pan-arabismului, pe de-o parte, şi încercarea Marii Britanii de a ţine lângă ea o bună parte a Orientului prin Pactul de la Bagdad. Nici unul din cele două proiecte nu reuşeşte, ceea ce duce la mai multe frustări, toate având de data aceasta şi un punct comun în exterior: înfrângerile pe care Tel-Aviv-ul le administrează fiecărui vecin al său.

Se ajunge astfel în deceniul opt al secolului XX, în care se cristalizează premisele zilelor de azi: izgonirea şahului persan în timpul unei administraţii democrate incompetente, preluarea puterii în mod total de câteva familii în zonă – Al-Assad în Siria, Hussein-al Tikriti în Irak şi consolidarea puterii armatei egiptene la Cairo, aspect devenit şi mai clar la asasinarea lui Sadat în 1981, când vicepreşedintele Mubarak preia rapid comanda totală a statului.

Problema a apărut în ceea ce priveşte organizarea puterii în aceste zone: în timp ce Europa se apropia de secolul XXI în ceea ce priveşte problematica bunei administrări şi a respectării drepturilor şi libertăţilor omului, Orientul Mijlociu, condus – ca întotdeauna, de fapt – de persoane autoritare sau de dictatori era tot în mentalul secolului al XIX-lea, iar instrumentele secolului XX erau folosite pentru stăpânirea şi controlul propriei populaţii, mai mult decât pentru a-i asigura acesteia dezvoltarea rapidă.

Şi totuşi, aceşti lideri autoritari au adus cu ei o stabilitate ce era greu de atins în alte secole, dimpreună cu avans tehnologic pentru un spaţiu ce pierduse supremaţia în lumea ştiinţei de mai bine de 600 de ani. Cu greu, cu eforturi uriaşe şi sprijin extern – iar România a construit obiective industriale deosebite şi a şcolarizat mulţi specialişti ai zonei, spre exemplu – şi ţările Orientului Mijlociu au ajuns la un nivel acceptabil din punct de vedere al civilizaţiei tehnice, chiar dacă buna guvernare nu prea era întâlnită.

În acelaşi timp, dezvoltarea economică a spaţiului era însoţită de aceleaşi metode de a face politică internă şi externă, deosebită sub aspectul provocărilor pe care o capitală le făcea alteia. Părea că în Orient istoria şi politica au împietrit în acele vechi legi, uitând că, de fapt, actorii zonei sunt doar marginali, marile puteri fiind în America, Europa şi Asia.

Or, în timp ce Orientul juca acelaşi joc, cu aceleaşi tipuri de cărţi, în Vest şi în Est se întâmpla în 1989 – 1991 ca lumea să se schimbe profund şi pentru vecie: comunismul cădea, discreditat economic – chiar dacă, vai!, nu şi ideologic!

Prăbuşirea comunismului a dus la accentuarea economicului în politica internaţională, ceea ce a permis ascensiunea Chinei, Indiei şi Braziliei, precum şi la redimensionarea puterii Rusiei în zona resurselor energetice.

Totuşi, chiar dacă această schimbare de paradigmă s-a realizat, ea nu a fost completă – şi nici nu poate fi, deoarece arsenalele contează încă, iar în ultimii ani volumul cumpărării de arme a crescut foarte mult pe plan global.

Mai trebuie să adăugăm ceva: după ce anumite războaie de lungă durată – cel puţin 20 de ani, mai exact – se pierd, învinşii sunt nevoiţi să elibereze zonele pe care le-au avut în stăpânire, deoarece ierarhiile de putere se retrasează pentru perioade mai mari de timp.

Astfel, a fost războiul de 100 de ani, cel de 30 de ani – mai cunoscute pentru europeni, dar nu au fost unice. De fiecare dată, învinşii au cedat pentru zeci sau chiar sute de ani anumite sfere de influenţă. Evident, retragerile nu s-au făcut cât ai bate din palme, învinşii au opus rezistenţă şi au creat probleme învingătorilor, dar cursul istoriei era clar şi direcţia vântului nu mai putea fi oprită sau deviată prea mult.

În plus, mai este necesar să subliniem că din momentul în care arma nucleară a devenit comună marilor puteri, acestea nu s-au mai putut lupta direct, deoarece ştiau foarte bine care le erau riscurile. Astfel, a rămas soluţia luptelor prin interpuşi, pe de-o parte, sau eliminarea de pe tablă a aliaţilor adversarului – de obicei prin stârnirea de revolte interne, care schimbau liderul vasal. Acesta fiind înlăturat, se „întâmpla” că noul lider nu mai era vasalul vechii puteri, ci o sprijinea pe cea nouă, ce izbutise astfel să câştige un nou câmp pe tabla de şah a geopoliticii.

După 1991 a fost o scurtă perioadă de acalmie, pentru că era necesară „încarcarea” economică a noile zone cucerite, dar finalul a fost clar – se schimbă lumea, apar noi lideri la nivel global şi regional, deci harta lumii se rescrie.

Deci, nu doar un lider global şi unic, deoarece nimeni nu poate avea trupe în fiecare ţară, pentru a-şi asigura supremaţia mondială; pe de altă parte, liderii regionali joacă şi ei pentru maximizarea puterii proprie.

Cu toate acestea, toate marile puteri nu au luat în considerare că oamenii încep să devină „independenţi”, pentru că în acest secol s-a mai adăugat ceva ce nu a mai existat în istorie. 

Niciun centru de putere nu are strategii adecvate pentru întregul tablou politic contemporan: creşterea demografică extraordinară, coroborată cu scăderea resurselor Terrei obligă de data asta nu doar fiecare stat să lupte pentru confortul propriu, dar şi pe fiecare cetăţean să o facă.

Astfel, acum suntem mai aproape ca oricând de „bellum omnium contra omnes” („războiul tuturora împotriva tuturor”), pentru că sunt puţine resurse, iar fiecare persoană şi statele sunt conştiente că au şansa la fericire, iar obstacolele din calea lor pot fi învinse.

De aici, consecinţa cinică: oamenii se revoltă mai uşor – e drept, sprijiniţi invizibil de alte forţe nu întotdeauna perceptibile – iar forţelor de represiune internă le este din ce în ce mai greu să reziste, pentru că acum numărul celor ce protestează este din ce în ce mai mare şi în mai multe locuri deodată. Guvernele se delegitimează, căderilor de miniştri sau de cabinete cresc ca frecvenţă, iar toate ţările devin neguvernabile.

În acest context, Siria a „nimerit prost”

Chiar dacă demografia sa nu era copleşitoare, aliaţii săi au scăzut ca număr şi influenţă. În acelaşi timp, inamicii săi tradiţionali au sporit fie demografic, fie economic, fie militar, fie combinând două sau toate aceste caracteristici, iar aceasta nu i-ar fi folositor în nici un tip de context – oricât de paşnic ar fi.

În acelaşi timp, faptul că la putere se află o familie aparţinând unei minorităţi care are mai puţin de 25% din populaţia ţării – mai grav, doar 12% (Syria’s Ethnic and Religious Divisions), coroborat cu diversitatea confesională şi etnică/tribală nu se constituie într-un liant puternic al statului.

Tocmai de aceea, fostul preşedinte sirian Hafez-al-Assad a condus cu mână de fier, neezitând să elimine mii de oameni în scopul nimicirii oricărei forme de rezistenţă, cu cel mai teribil exemplu la Hama, unde zeci de mii de oameni au fost ucişi.

Timpurile însă s-au schimbat, protecţia oferită de diferiţi actori geopolitici majori liderilor de la Damasc a scăzut, iar contextul dificil al ultimilor ani s-a repercutat asupra Siriei.

Trebuie să înţelegem un aspect: când grupul etnic conducător al unui stat este foarte redus – sub 25% din populaţie – nu există decât soluţia regimului autoritar sau urmează prăbuşirea, căci în orice formă de alegeri numărul mic ar fi zdrobit. În acelaşi timp, contra-reacţia va apare, singurul lucru necunoscut este momentul în care aceasta va lua proporţii.

Acest lucru s-a întîmplat după 2008, în contexrtul în care criza economică globală a slăbit graniţele statelor, iar sărăcia a făcut ca pistolul semi-automat să devină o posibilă soluţie contra sărăciei sau a supunerii în faţa unor lideri mai mult sau mai puţin autoritari.

Siria nu a rezistat nici ea – de fapt, dacă ar fi fost o coaliţie mai largă de putere ar fi reuşit cumva, dar în situaţia unei singure minorităţi la putere nu ar fi putut rezista singură. A avut cumva şi neşansa să existe mai multe idei de schimbare a puterii politice în Orientul Mijlociu în acelaşi moment, ceea ce i-a pecetluit soarta: după cum spuneam mai sus, în zona musulmană controlul Damascului este o necesitate strategică şi imagologică.

A început deci un război ciudat, parţial civil, parţial cu participare externă directă. După mai multe luni de distrugeri, se întâmplă şi un atac chimic şi în acel moment, începe catastrofa. Vestul reacţionează, preşedintele Bashar-al Assad este considerat singurul responsabil şi se trimit portavioane în zonă. Astfel, mândria unora este satisfăcută, iar ambiţiile altora se dezvoltă.

În acest moment intervine separarea. Vesticii vor lovituri de precizie, aplicate de rachete, dar nu vor să intre pe teren. În această situaţie, s-a realizat o ecuaţie de tip: unii vor să lovească, doar doar prin manifestări de forţă prin intermediul tehnologiei, şi să lase pe cei ce luptă deja să se bată în continuare şi să exploateze acest ajutor oferit.

Pe de altă parte, sunt câteva ţări care susţin conducerea actuală de la Damasc. Nu discutăm aici motivele, cert este că o fac şi vor bloca anumite rezoluţii de la nivelul ONU. Din nou, nu judecăm dacă este bine sau rău – interesul lor geopolitic le cere aceasta şi aşa vor face. Totuşi, toate aceste ţări de care vorbesc sunt din sfera marilor puteri sau din siajul lor. Ele se vor duela electronic, prin diferite trupe de comando, prin lansatoare de rachete şi prin intermediul diferitelor tipuri de arme sofisticate, dar nu vor trimite trupe numeroase la sol. Nu este decât parţial războiul lor, şi nu îşi doresc să îşi arunce oamenii la moarte pentru Siria.

Totodată, sunt statele musulmane din zonă, care au altă raţiune geopolitică, care sunt obligate să intervină în conflict, pentru că-şi cunosc foarte bine interesele. 

Nu au de ales, singura problemă este proporţia în care o vor face, deoarece o anumită depăşire a limitelor reciproc admise duce la explozia întregii zone: kurzii vor acum ori niciodată să aibă un stat propriu, Iranul ştie că pierderea aliatului sirian este echivalent cu a rămâne singur în faţa suniţilor conduşi de saudiţi şi a turcilor ce vor să domine odată în plus Orientul.

Pe de altă parte, Riadul ar vedea în caderea Damascului încununarea supremaţiei lor, pentru că banii lor au salvat armata egipteană de la prăbuşire şi ar putea să o mai facă o vreme – în caz contrar, vor vedea nu doar o Sirie rezistentă, ci şi un Egipt vulnerabil, ceea ce în timp creează probleme Arabiei Saudite. Oricum ar fi, saudiţii ştiu că acum trebuie să cîştige partida, altfel vor începe să tremure în interiorul propriului stat.

Turcia este în clipa de faţa singura ţară care poate interveni direct şi în forţă în Siria, capabilă să înfrângă armata preşedintelui Al-Assad. De aceasta se tem însă mai toate statele zonei, pentru că ar deveni prea puternici, iar pasul următor ar fi dobândirea integrală a supremaţiei în Orient, în urma unei previzibile înţelegeri cu Israelul. De aceea, multe eforturi se vor îndrepta spre Ankara, cerându-i-se să participe limitat la operaţiuni. Însă, în situaţia în care Erdogan va decide să trimită trupe terestre în Siria, reacţia altor actori geopolitici va fi totală, căci nu se poate accepta deocamdată ca Turcia să fie singura cîştigătoare a conflictului.

Mai este ceva: a trimite trupe înseamnă a le mobiliza, iar aceasta se traduce în crearea unei stări psihologice speciale la nivelul militarilor: nu poţi să îi trimiţi şi să îi retragi fără să tragă un foc, deoarece militarii ştiu bine ce rol au în distribuţiile politice. Faptul că mai multe ţări au anunţat că vor trimite soldaţi este cel mai rău lucru, pentru că toţi trebuie să „aibă de lucru”, iar acest lucru se traduce din păcate în morţi şi operaţiuni pe teren, deci conflict extins, deci posibilitatea intrării altor soldaţi sub foc – adică, război generalizat.

Aici este de fapt cheia unui Al Treilea Război Mondial: dacă toţi actorii interesaţi se vor bate doar prin intermediul armelor, dar vor trimite puţini soldaţi în teren, se poate evita ce este mai rău. În caz contrar, morţii vor cere sânge şi descompletarea unităţilor militare va atrage după sine alte trupe, care nu pot să se oprească prea uşor.

Or, a nu te opri la timp înseamnă – în aceste timpuri tensionate, când similar anilor 1938 – 1939 toţi oamenii vorbesc din nou de război mondial – extindere a unui conflict de la nivelul unei stat la nivel de regiune şi mai apoi la nivel continental sau chiar global. Acest lucru este ştiut şi sperăm ca raţiunea să prevaleze.

Siria de până ieri nu va mai exista: fie alawiţii vor fi înlăturaţi total de la putere, fie teritoriul ţării va fi spart în mai multe zone. Deocamdată, cred că sunt mai multe şanse pentru a doua variantă, dar prima este şi ea aproape la fel de plauzibilă, căci anunţul intervenţiei occidentale nu a făcut să crească moralul soldaţilor loiali actualului lider de la Damasc. Chiar dacă vor lupta cu disperare, pentru a-şi salva viaţa, ei ştiu bine cât atârnă în balanţă rachetele ce vor fi aruncate din bazele armatelor vestice.

Există şi o lecţie pentru ţările conexe Orientului Mijlociu, iar România este una dintre acestea.

Mai întâi, trebuie să găsim metode să ne protejăm cetăţenii care sunt în Siria şi să căutam să îi repatriem.

În acelaşi timp, trebuie să începem să alocăm mai mulţi bani Apărării Naţionale, tăind din alte zone: chiar dacă nu le place unora sau altora, ameninţarea există şi trebuie să ne pregătim de ea, nu să plângem mai târziu şi să spunem nervoşi „Dă-i Doamne românului mintea lui de pe urmă!”.

E adevărat că alegerile în România le câştigă pensionarii, dar de murit în război vor muri bărbaţii din populaţia activă, aşa că este bine ca „guvernul ce a izbutit să mai câştige 1% din redevenţa pentru Roşia Montană” să aloce aceşti bani spre armată, nu spre cei care votează la ordinele baronilor locali în urne mobile.

În final, trebuie să ne pregătim mai mulţi specialişti pentru analiza acestui spaţiu geopolitic atât de dificil – Orientul Mijlociu. Un guvern responsabil nu ar concesiona fără creier şi nu s-ar gândi să recunoască un stat ce a apărut ilegal pe harta Europei, ci ar finanţa mai mult universităţile pentru a forma mai mulţi specialişti capabili să înţeleagă lumea în care trăim, pentru că din lume vin ameninţările, nu doar din somnul analfabetismului electoratului.

Pe vremea când cărţile nu erau impregante de ideologie, se scria în cărţile de economie că un stat nu poate performa decît dacă oferă aproximativ 10% apărării naţionale şi cel puţin 10% educaţiei. Educaţia produce oameni capabili să răspundă adecvat oricărei catastrofe, ameninţări sau vulnerabilităţi, care sunt demni şi verticali.

În aceste vremuri grele, în care în Siria se joacă una din marile partide ale istoriei şi geopoliticii, a avea oameni nepregătiţi în fruntea ţării este echivalent cu a pierde orice şansă de poziţionare mai bună pentru viitor, căci prezentul ştim cum este.

O, voi, politicieni români, sunteţi capabili să demonstraţi că sunteţi capabili să gîndiţi adecvat acestor provocări? Eu am un răspuns ...