Cine a fost Shulamit Aloni, prima doamnă a stângii israeliene

La numai două săptâmani, după dispariţia lui Ariel Sharon, o altă personalitate proeminentă a vieţii publice israeliene a plecat dintre noi: Shulamit Aloni.

Pentru cei mai putin familiarizaţi cu tumultoasa realitate politica a statului Israel, numele este mai puţin cunoscut! Fondatoare şi conducatoare a unui partid politic ce materializa stânga sionistă, avocată, profesor, deputat timp de 31 de ani în parlamentul israelian, de trei ori membru al guvernului, ca ministru fără portofoliu, ministru al Învăţământului şi, în cele din urmă, al Comunicaţiilor, Culturii şi Ştiinţei. Dar mai presus de toate, Shulamit Aloni a personificat o direcţie fermă în politică, cu trei obiective fundamentale: drepturile cetăţeneşti, inclusiv pentru diversele minorităţi, lupta pentru despărţirea religiei de stat şi realizarea păcii cu vecinii, inclusiv prin concesii teritoriale.

Să aruncăm o rapidă privire asupra vieţii şi carierei acestui personaj unic în felul său pentru politica israeliană. S-a născut în 1928, în sudul Tel Aviv-ului, părinţii erau meşteşugari (mama, croitoreasă şi tatăl, tâmplar), imigranţi din Polonia, aparţinând unei familii evreieşti tradiţionalist-ortodoxe.

Amănunt biografic, nu lipsit de importanţă, dacă ne gândim la una din permanentele sale politice, combaterea radicalismului religios.

Shulamit Aloni se incadreaza in organizatia sionista de stanga, Hashomer Hatzair si o regasim voluntar in Palmach , mitologica organizatie paramilitara, menita sa apere pe locuitorii evrei din Palestina, in perioada anterioara proclamarii Statului. In aceasta calitate, Aloni va fi prezenta in luptele grele impotriva iordanienilor, pentru eliberarea Ierusalimului, in razboiul de Independenta, in 1948.

La inceputul anilor “50, tanara Shulamit se angajeaza ca profesoara in scolile pentru copiii noilor imigranti. Suntem in perioada marilor valuri de aliya din Europa de est - multi dintre imigranti erau supravietuitori ai Holocaustului - cat si din tarile musulmane (Maroc, Tunisia, Algeria, Irak, Yemen, etc). Era o perioada grea cu complexe probleme sociale. Paralel cu activitatea pedagogica, Shulamit Aloni urmeaza dreptul la Universitatea Ebraica din Ierusalim.

Este atrasa de politica si, fidela orientarii politice din tinerete, se inscrie in 1959, in  Partidul Muncii. Trebuie spus, ca in perioada respectiva, acesta era cea mai puternica forta politica din Israel. Sub conducerea unui lider autoritar si carismatic, David Ben Gurion, dar si a urmasilor acestuia: Lev Eskol, Golda Meir si Yitzhak Rabin, Partidul Muncii a avut neintrerupt guvernarea. Partidul Muncii, cu mari merite in acea perioada a intemeierilor, va deveni mai putin sensibil la probleme de ordin social, neglijind tocmai obiective specifice unui partid de tip social-democrat. Printre acestea si problema drepturilor omului. Acestea vor deveni steagul de lupta publica  a tinerei militante, Shulamit Aloni, care in 1965 este aleasa in parlamentul israelian, Kneset.

La numai numai 27 de ani, ea va intra in conflict cu conducerea propriului partid. Divergentele se vor ascutii in timpul mandatului de premier al Goldei Meier, care nu  intelegea prioritatea problemelor drepturilor cetatenesti, pe care le cataloga, intr-o traditie socialist-sindicalista, ca „mofturi burgheze”. 

In 1973, in contextul erodarii generale a Partidului Muncii si consolidarii unui anume conservatorism in acest partid, Shulamit Aloni, paraseste partidul si constituie o noua formatiune politica, intitulata” Lista pentru drepturi cetatenesti”, denumita dupa initialele  sale “Ratz”. La alegerile electorale, din acel an, Ratz, condus de Shulamit Aloni, obtine 2,2% din voturi si conducatoarea sa intra in  Knesset. Performanta electorala este importanta, caci impunerea unui partid nou, cu un lider tanar  este dificila. Prin Ratz, se afirma o noua directie politica, situata la stanga partidului Muncii, dar fara sa iasa din cadrul-limita al gindirii sioniste. Aceasta se explica datorita unei anume nemultumiri a unor segmente importante ale stangii israeliene fata de politica conservatoare, excesiv de prudenta  a Partidului Muncii. Shulamit Aloni va avea priceperea politica sa stranga in jurul  noului partid o serie de mici formatiuni politice de stanga, cu obiective politice si sociale similare. Am putea numi “Frontul Pacii din Israel”, in care un rol important il are Ury Avnery, deputat independent,  o voce puternica in favoarea Pacii si impotriva  prelungirii ocupatiei in teritorii. In timpul razboiului din Liban, Shulamit Aloni infiinteaza “Centrul International pentru Pace in Orientul Milociu” organizatie aflata in primele rinduri ale protestelor impotriva razboiului din Liban. In  obiectivele luptei pentru un acord de pace si concesii teritoriale, Shulamit Aloni va colabora cu puternica organizatie de masa „Pace Acum” care reuseste sa reunesca prin demonstratii de masa un adevarat front al pacii.

Dupa retagerea Goldei Meir si desemnarea in iunie 1974, ca premier a lui Yitzhak Rabin, Shulamit Aloni va intra in guvern, ca ministru fara portofoliu, dar va demisiona, in noiembrie, odata cu intrarea in guvern a Partidului National Religios (Mafdal) .

Lidera Ratz se face tot mai auzita de la tribuna Kneset-ului, in apararea drepturilor cetatenesti, impotriva excesivei influente a partidelor religioase, impotriva campaniei de constructii in teritorii, actiune acceptata de guvernul Rabin - care o justifica prin ratiuni de securitate - si incurajata mult, dupa 1977,  de regimul Likud-ului. 

Dar constructia politica, prin care Shulamit Aloni se va impune in prima linie a politicii israeliene este partidul Meretz. Acesta se formeaza, in 1992, cu scopul imediat de a schimba balanta electorala a alegerilor. In rindul electoratului de stanga era o mare nemultumire in fata prelungirii guvernarii coalitiei de dreapta, conduse, din 1984,  de Ytzhak Shamir. Parea ca intreaga viata politica este anchilozata, initiativele de pace, propuse de americani, nu se concretizau, iar in interior, dreapta parea atotputernica. In acel moment, Partidul Muncii revine la Rabin, care il inlocuieste pe Simon Peres la presidentia partidului si candidat de premier.

Generalul, eroul Razboiului de 6 zile, din 1967, politician respectat si carismatic a trezit sperantele publicului de stanga. Acesta se parea ca are mai multe sanse sa schimbe configuratia politica, decat vesnicul sau adversar din partid, Simon Peres. Rabin, militarul de exceptie, nu putea sa fie taxat drept “tradator” asa cum o dreapta aroganta o facuse cu Peres, caruia i se inventase de aceiasi propaganda iresponsabila opresupusa“mama araba”. In acest context favorabil, Aloni initiaza infiintarea unui bloc politic la stanga Partidului Muncii, prin reunirea alaturi de Ratz a formatiilor Shinui si Mapam. Dealtfel, numele de Meretz provine de la initialele, celor trei partide componente. Iar “meretz” in ebraica inseamna energie, coincidenta ce va fi folosita in propaganda electorala.

Shinui, condusa de profesorul Amnon Rubinstein, cunoscut jurist era de orientare liberala. In fapt, Shinui era una din ramasitele partidului liberal, care s-a destramat, in anii ’70. O parte a acestuia, va glisa spre dreapta si va fi absorbita de Likud, iar cealalta va intra in Meertz. Shinui este un partid cu program accentuat secular, iar pe plan economic, pentru politici de tip liberal.

A doua grupare, Mapam avea o lunga istorie, ca fractiune de stanga a Partidului Muncii. Baza electorala a partidului o forma miscarea kibbutz-nica a partidului. Liderul sau, in momentul reunirii in cadrul Meretz-ului a fost Haim Oron, viitor ministru. Noua formatiune prezinta un caz interesant politic, e la stanga unui partid de tip social-democrat, dar este un partid liberal. E adevarat cu un segment minoritar socialist: Mapam. Dar partidul Meretz este un partid ce sprijina economia de piata si este impotriva “economiei dirijate”, si a rolului exagerat al sindicatelor (Histadrut). Este semnificativ, pentru a intelege diferenta  dintre conceptul de “stanga” in Israel si Europa. Foarte pe scurt si simplificind, stinga inseamna  in limbajul politic israelian, in primul rind deschiderea pentru tratative de pace si pentru concesii tertoriale, dupa principiul: “teritorii in schimbul pacii’ si in al doilea rand, apararea laicitatii  Israelului, cu tot ce reiese din aceasta.  La aceasta se adauga lupta pentru respectarea institutiilor statului de drept, implicit caracterul democratic al acestuia. Jurista Shulamit Aloni a fost o aparatoare  ferventa a independentei Curtii Supreme a Israelului (Bagatz) - institutie ce reprezinta mai mult ca oricare alta statul de drept.  Mai putin sau de loc, stanga inseamna, in Israel,  sensibilitate pentru aspectele sociale.

 In 1992, in conditiile schimbarii orientarii  electoratului, nemultumit de lunga dominatie a Likud-ului si de imobilismul acestuia,  Meretz castiga 12 mandate si devine a treia forta politica din Israel, dupa cele doua mari partide, Partidul Muncii si Likud. Prezenta Meretz-ului in guvernul Rabin era o garantie a unei linii ferme spre negocieri politice. Shulamit Aloni avea sa primeasca mult ravnitul minister al  Invatamantului - monopolizat multi ani de Partidul  National Religios (Mafdal) . In noua sa functie,  Aloni initiaza un program de consolidare a invatamantului democratic - in primul rind, cresc in invatamantul preuniversitar, orele de educatie cetatenesca. Masurile sale starnesc opozitia partidelor religioase, prezente si ele in guvernul Rabin, in special a partidului ultraortodox Shaas. Pentru a-si salva coalitia, Rabin este nevoit sa cedeze si  va initia o remaniere ministeriala, prin care acorda  portofoliu Invatamantuluii, unui colaborator al lui Aloni, Amnon Rubinstein,  care era receptat mai moderat decat sefa sa de partid. Aceasta primeste un portofoliu mai modest, al Comunicatiilor, Culturii si Stiintei.

In aceasta perioada, alaturi de Shulamit Aloni, isi consolideaza pozitia in cadrul Meretz-ului, dar si a esichierului politic israelian, o alta personalitate, ce va deveni emblematica pentru stanga israeliana,  Yossi Sarid. Fost membru marcant al partidului Muncii, consilier al premierilor Eskol si Rabin, Sarid  avea sa se alature “aventurii” politice si intelectuale, condusa de Shulamit Aloni. Cuplul politic Aloni-Sarid va personifica efortul  unei parti importante a societatii israeliene de modernizare si democratizare. Ei au constituit un pol politic respectat si temut. 

Dupa 1994, intre cei doi apar divergente, de ordin personal, legate de promovarea principalilor colaboratori, iar drumurile celo doi se despart in 1996, cand in urma unei infruntari pentru sefia partidului Yossi Sarid este castigator, iar Shulamit Aloni paraseste partidul pe care l-a creat.  De mentionat, ca cei doi nu au avut divergente ideologice, de “directie” politica, ci doar probleme de ego personal. In ciuda rupturii, relatiile directe, desi reci, se mentin. Ei participa impreuna la o serie de manifestari comune. Sarid va ocupa, dupa 1999, postul de ministru al  InvatamantuluiEducatiei, in guvernul Ehud Barak - in care va continua programul Aloni de democratizare si secularizare a invatamantului.

Forta electorala a partidului Meretz avea sa scada  in anii 2000. La acest fenomen au contribuit o serie de factori generali: o anume deceptie fata de lipsa de progres a convorbirilor de pace, o oboseala a publicului israelian in fata repetatelor acte de terorism, etc. In paralel, linia militant-seculara este preluata de partidul Shinui, condus de Tommy Lapid, unul din ziaristii importanti ai Israelului. Multi alegatori parasesc Meretz-ul pentru Shinui, in ciuda unilateralitatii programului politic al acestuia. Acest partid avea un singur punct in program: combaterea partidelor religioase, si era excesiv de prudent in problema tratativelor de pace. Altii se intorc la “matca”, la Partidul Muncii, in credinta ca acesta - in traditia sa de mare partid – va raspunde  exigentelor lor politice.  Altii, in special tineri, s-au indreptat, in 2003 spre Kadima,  cuceriti de decizia lui Sharon de a se retrage din Fasia Gaza.

Meretz a traversat dupa retragerile succesive ale Shulamitei Aloni (1996) si Yossi Sarid (2003), o criza de conducere, ce a contribuit la scaderea numarului de deputati, la 3 in 2008. Dar Meretz, desi slabit, a supravietuit politic si nu a disparut, ca alte partide politice, ce au avut “succese de sezon”.

Dar adevarata victorie a Meretz-ului si a liniei sale politice se poate masura si altfel, decat prin procente electorale.  Meretz a initiat si impus obiective importante, care cu ani in urma erau de neacceptat pentru majoritaea formatiilor politice. Meretz a fost prima forta politica, care a cerut discutii directe cu palestinienii, ceeace in anii ’80 era un sacrilegiu. Exista o lege impusa de Likud, care interzicea contactele cu OEP-ul, si nici Partidul Muncii nu le accepta. Acest “tabu” a cazut, in 1993, la Oslo, cand Rabin a discutat si a ajuns la un acord cu Arafat, iar in continuare si reprezentantii dreptei, incepand cu premierul Netaniahu (1997) vor trata si incheia acorduri cu OEP-ul lui Arafat si cu urmasii acestuia. Astfel, tratativele vor deveni o permanenta.  Conceptul lansat de Shulamit Aloni si apoi de Yossi Sarid: “Pacea nu o faci cu prietenii, ci cu dusmanii” a devenit un fundament al politicii israeliene, indiferent de guvern.

In problemele drepturilor cetatenesti, reprezentantii Ratz si apoi Meretz au reusit sa impuna legi,  care apara minoritati etnice sau sexuale. Chiar daca nu au reusit sa obtina de iure separarea religiei de stat, de facto s-au facut progrese uriase in consolidarea  principiilor laice. Chiar daca legea nu recunoaste, pentru moment, casatoria civila, in fapt, tot mai multi tineri, prefera casatoria civil sau alte forme-care, care tacit sunt recunoscute recunoscute. O serie de prevederi legale interzic orisice discriminare de gen, problema neglijata pana in pragul anilor ‘80. Problema emaniciparii femeii a patruns chiar si in lumea religioasa. Aparitia unor membre a Knesset-ului, ca reprezentante ale partidelor religioase este o adevarata revolutie pentru o lume, care nu isi punea aceasta problema, cu 20-30 de ani in urma. Circulatia – e adevarat partiala - a transportului public de Sabath este si ea o victorie  a Israelului secular.

Fie ca va supravietui – si sunt astfel de semne pozitive la ultimile alegeri din 2012, cand sa-a inregistrat o modesta crestere la 5 deputati - fie ca nu,  constructiile politice Ratz si Meretz, cu alte cuvinte programul politic al Shulamitei Aloni a reusit sa se impuna.

Se pot spune multe despre omul Shulamit Aloni. O mare oratoare, de o cultura impresionanta. Cea care a combatut o viata  lumea religioasa era o fina cunoscatoare a iudaismului, putea da lungi citate din literatura rabinica clasica. Nu o data i-a umilit pe adversarii ei ultraortodocsi in polemici directe, prin folosirea  perceptelor din Thora. Stia sa gaseasca in aceste exemple, argumente ale demonstratiilor sale. Impotriva sentintelor diverselor autoritati rabinice, Aloni le amintea ca iudaismul nu a avut si nu are Papi, carora trebuie le dai o ascultare neconditionata, iar celor care combateau dreptul la opinie libera, le repeta ca una din metodele fundamentale ale pedagogiei iudaice este infruntarea de idei, polemica. Virulenta i-a atras ostilitatea declarata a cercurilor  religioase si de dreapta. Nu au lipsit amenintarile, injuriile. Rabinul Ovadia Yosef, conducatorul spiritual al partidului Shaas, cu o mare influenta in lumea ortodoxa, declara, cu limbajul sau violent, ca “Ziua cand va muri aceasta femeie va trebui declarata zi de sarbatoare”. (!!!)

Aloni s-a instruit in  permanenta. La mijlocul anilor ’70, desi ocupata ca deputat si sef de partid – si mama a trei baieti - isi gasea timp sa fie “student-audient’ la cursul de istorie antica al profesorului Zvi Yavitz, la Universitaea Tel Aviv. Omul politic era in acelasi timp o femeie eleganta,  o interlocuitoare inteligenta, pe care o cauta orisice realizator de emisiuni de televiziune.

Nu stiu, daca municipaliatile din Israel vor decide sa-i acorde numele unor strazi, bulevarde sau parcuri, dar fara doar si poate numele ei va ramane in patrimoniul spiritualitatii israeliene.