Cine câştigă şi cine pierde din ce s-a întâmplat marţi în SUA? Şi chiar s-a schimbat la Washington istoria, când premierul israelian, Beniamin Netanyahu, a semnat Acordul Abraham împreună cu preşedintele SUA şi cu reprezentanţii Bahreinului şi Emiratelor? 
 

Schimbări regionale de amploare

 
”Suntem aici ca să modificăm cursul istoriei” a afirmat textual, la Casa Albă, preşedintele american, bucurându-se împreună cu liderii de la Ierusalim şi ai celor două ţări care au încheiat pacea cu statul evreu. În context, şeful statului american a evitat, de această dată, obişnuitele lui exagerări. De care n-a mai avut, la drept vorbind, nevoie. 
 
La urma urmei, Trump a început să modifice acest curs al istoriei cu ani în urmă. Când a schimbat macazul raporturilor superputerii cu Teheranul. Şi când l-a lăsat pe ginerele său, Jared Kushner, să reaşeze plăcile tectonice ale tratativelor de pace din Orientul Apropiat şi Mijlociu.  
 
Urmând păcii Israelului cu Egiptul şi Iordania, Acordul Abraham ar merita epitetul de istoric chiar şi numai pentru că a înmormântat definitiv boicotul arab menit să-i ajute pe palestinieni să-şi impună revendicările în Ţara Sfântă. Boicot pe care înţelepciunea politică şi morală convenţională îl credea, eronat, imuabil şi etern. Or, înţelegerea implică şi aruncarea în aer a altor varii clişee legate de Pământul Făgăduinţei şi de oraşul său al păcii, Ierusalim.
 
Una din aceste prejudecăţi pretindea că mutarea, conform legii, a ambasadei americane la Ierusalim, un demers amânat din acest motiv de predecesorii lui Trump la Casa Albă timp de decenii, ar isca pasămite revolte, proteste şi violenţe în toate ţările arabe şi musulmane. Şi că ar spori terorismul, fie el islamist sau nu, exportându-l în vest.  
Acordul Abraham nu îngroapă doar această prejudecată. Distruge şi alte fundamentale idei, principii şi concepţii considerate multă vreme sacrosancte în gândirea politică privind Orientul Mijlociu. 
 
Una din aceste prejudecăţi i-a determinat pe politicienii occidentali să favorizeze împăciuitorismul în raporturile nu doar cu Rusia şi China comunistă, ci şi cu alte sângeroase tiranii cu mari ambiţii, între care cea fundamentalistă, islamistă, a ayatolahilor iranieni.
 
Or, pe lângă intenţionata cumetrie a lui Donald Trump, unul din naşii involuntari ai celor două păci israeliano-arabe încheiate marţi la Washington, e, în mod cert, Iranul şiit. Ale cărui ambiţii de putere nucleară, totalitară şi globală au sfârşit prin ai speria pe arabii suniţi în aşa un hal, încât nici turcii nu i-au mai putut calma. În frunte cu saudiţii, arabii s-au refugiat, deci, în braţele SUA şi la pieptul normalizării raporturilor cu o putere regională masiv ameninţată, la rândul ei, de Iran şi de aliaţii lui, între care Turcia şi Frăţia Musulmană, care domină la Ankara, în Qatar, sau la Tripoli.
 

Marii perdanţi regionali

 
Cine sunt, prin urmare, marii perdanţi şi câştigători ai ”dealului negociat de Trump?
Acordul ar documenta ”un dezastru total al conducerii palestiniene”, afirma recent o observatoare de stânga, care conduce reprezentanţa fundaţiei ecologiste Heinrich Böll de la Ramallah. ”Nu doar că această conducere n-a reuşit să împiedice acest acord, ci nici măcar n-a ştiut de el până de curând”, se lamenta recent, în context, Bettina Marx.
 
Lamentările stângii europene în legătură cu soarta palestinienilor care şi-au pierdut, prin încheierea noii înţelegeri arabo-israeliene, cel ”mai important atu” şi cea mai ”puternică pârghie” în negocierile cu statul evreu, sunt doar parţial îndreptăţite. 
 
Realitatea e că palestinienii s-au autoexpus dezastrului. Au mizat decenii la rând pe imobilism, şantaj, revendicări maximaliste şi alianţe cu cei mai toxici parteneri posibili, de la Moscova la Teheran şi de la Beijing la Ankara. Când n-au obţinut ce-au vrut, s-au lăsat cu plăcere ademeniţi de dictatori şi încurajaţi de părelnici ”prieteni” împăciuitorişti să opteze pentru ”rezistenţă”, în fapt pentru violenţă, fundamentalism, extremism şi terorism.
 
Acordul Abraham le demonstrează dincolo de orice îndoială rezonabilă că liderii lor s-au înşelat grav, de vreme ce, între timp, nu doar că extremismul n-a obţinut sperata distrugere a statului evreu, ci şi-a văzut duşmanul istoric, Israelul, întărindu-se decisiv. În faţa acestui colosal eşec, liderul palestinian Mahmud Abbas va continua o vreme să refuze să admită realitatea, reiterând vechile mantre. De pildă, că ”nu va fi pace până ce nu li se va da palestinienilor un stat propriu, cu Ierusalimul răsăritean în chip de capitală”. Or, realităţile sfârşesc prin a bate orice orbire ideologică.
 

Câştigătorii globali

 
Între marii ganianţi ai acordului nu sunt doar arabii din Golf şi statul evreu, care, cu petrodolarii emiratelor şi cu tehnologia israeliană, vor putea de acum încolo să demareze cooperări cu impact major, diversificându-le puternic economiile. Profită pe moment de Acordul Abraham palestinienii, de vreme ce Israelul, concesie făcut Emiratelor, nu va anexa anumite teritorii de pe malul apusean al Irodanului. Apoi industriile militare americană şi israeliană, ca şi cauza apărării Golfului de pericolul iranian. 
 
Învinge însă, la rigoare, şi democraţia, de vreme ce statul evreu continuă să fie singura ţară realmente democratică din regiune. Între câştigătorii demersului arabo-israelian de a bate palma în răspăr cu opoziţia virulentă a Turciei şi Iranului, cu adversitatea abia mascată a Rusiei şi Chinei şi cu scepticismul pronunţat, dar parţial mascat al europenilor, sunt mult vituperaţii şi demonizaţii lideri de dreapta, american şi israelian. Pare cât se poate de clar acum că, spre deosebire de predecesorul său de stânga, Obama, care l-a luat în temeiul unor deşarte speranţe de viitor, actualul şef al statului american chiar merită Premiul Nobel pentru Pace pentru care s-a văzut recent propus.  
 

Marii înfrânţi

 
Pierd, în schimb, Moscova şi Beijingul. După ce şi-a văzut relaţiile speciale cu Germania pe cale de a se face ţăndări de intoxicarea cu Noviciok a lui Navalnîi şi de refuzul de a lămuri această tentativă de asasinat, refuz care confirmă suspiciunile planând asupra lui Putin, Kremlinul a greşit iar. În loc să susţină acordul, plasându-se politic de partea realităţii, iar moral, de partea bună a istoriei, ministerul rus de externe a difuzat o declaraţie prea puţin credibilă, potrivit căreia ”stabilitatea în Orientul Mijlociu” ar depinde chipurile de rezolvarea ”chestiei palestiniene”. 
 
Or, dacă demonstrează ceva, înţelegerea cu EAU şi Bahrein, căreia i-ar putea urma altele, cu Arabia Saudită şi alte ţări din regiune, probează tocmai faptul că pacea în regiune nu depinde defel de OEP, de Hamas, de palestinieni şi cu atât mai puţin de iranieni, turci ruşi, ori chinezi. Ci, spus simplu, de americani. Care-şi dovedesc capacitatea de a acţiona sub Trump ca o veritabilă superputere chiar şi în urma inepţiei politice externe trumpiste, care e îndeplinirea promisiunii electorale republicane, de retragere a militarilor americani dislocaţi în Orientul Mijlociu.   
 
În fine, de pe urma recentrării globului pierd rău ”sistemul nostru jurnalistic monopartid”, spre a-l cita pe ziaristul american Jacob Siegel, corectitudinea politică şi, nu în ultimul rând, Europa. Care, ”dependentă de armonie”, spre a folosi expresia fostului ambasador german la Moscova,  şi-a plasat mai toate ouăle politice externe în coşul împăciuitorist, proiranian şi propalestinian. Bătrânul Continent, care, sub conducerea Angelei Merkel, a înregistrat în ultimii cinci ani masive eşecuri, între care şi Brexitul şi polarizarea internă a Europei, şi le vede acum sparte de mult dispreţuiţii şi perpetuu osândiţii Trump şi Netanyahu şi de beneficiile politicilor lor dure, de maximă presiune. Ieşirea ei din diplomaticul con de umbră va presupune recalibrarea din temelii a politicilor externe europene şi a relaţiilor transatlantice.  
 
Petre M. Iancu