Omul care vede în Turcia un nou imperiu

Ahmet Davutoglu este unul dintre puţinii turci în măsură să spună dacă tradiţionala orientare laică şi pro-occidentală a Turciei şi mai noua intenţie de creştere a influenţei Ankarei în lumea musulmană sunt compatibile

Ştiri pe aceeaşi temă


Sondaje desfăşurate în Turcia în toamna anului 2008 arătau că procentul turcilor doritori de aderare la Uniunea Europeană era în scădere: puţin sub 50% în acel moment, faţă de 73% în 2004. Reticenţa europenilor face pereche, aşadar, cu pesimismul în creştere al turcilor: doar 26% dintre respondenţi mai credeau atunci că Turcia va intra într-o zi în UE.


În acest context s-a produs schimbarea unui ministru-cheie în guvernul turc - condus de Partidul (moderat islamic) AKP. Ministrul de Externe Ali Babacan - pe care l-am cunoscut şi apreciat -, care îndeplinea din 2005 şi rolul de negociator-şef al aderării Turciei la UE, afişase un optimism constant în privinţa viitorului european al ţării sale. Declarase presei turce că 2008 va fi anul priorităţii pro-UE în politica Turciei. N-a fost să fie. La finele lui 2008, relaţiile dintre Turcia şi UE atingeau un minimum istoric. La fel relaţiile dintre Turcia şi Israel, pe fondul operaţiunilor israeliene din Gaza, aspru criticate de Ankara. Pe acest fundal s-a evidenţiat un bărbat discret, cu vorbă domoală şi idei multe: Ahmet Davutoglu, un universitar de 50 de ani, devenit diplomat şi consilier de politică externă al premierului Tayyip Recep Erdogan, a dat atunci curs unui autentic turneu diplomatic între Egipt, Siria şi Fâşia Gaza.

Profesorul Davutoglu era deja considerat omul din spatele deciziilor de politică externă ale premierului turc. Una dintre cărţile sale, Stratejik Derinlik (Profunzimea strategică), din 2001, netradusă în engleză dar foarte populară printre militarii, politicienii şi universitarii turci - îi crescuse considerabil cota. Ideea de bază a analizei era respectul lui Davutoglu faţă de trecutul imperial al ţării sale. Fără a reclama în mod deschis o revanşă, el demonstra că acest trecut nu este o povară pentru Turcia - ci un mare avantaj în vederea profilării mai accentuate a importanţei sale regionale şi globale.


Concepţia geopolitică a lui Davutoglu - pe care el o numeşte „încredere în sine a naţiunii”, iar alţii neo-otomanism - pleacă mai curând din revolta intelectualului devenit strateg faţă de ceea ce el crede a fi regresul importanţei ţării sale de-a lungul secolului XX. Turcia - spune Davutoglu - a fost descrisă doar în mod clişeizat ca fiind „un stat cu muşchi puternici, stomac deranjat, inimă fragilă şi creier mediocru”. În viziunea sa, Turcia trebuie să profite de sfârşitul Războiului Rece şi de finalul adversităţii Est-Vest, de profilul său cultural-politic - ca stat musulman laic şi democratic - şi, mai ales, de poziţia sa geostrategică unică - punte între lumea occidentală şi cea islamică, dar şi nod de reţea pe drumul hidrocarburilor spre Europa.

Drept care, pe 1 mai 2009, Babacan a fost schimbat din postul de ministru de Externe - şi înlocuit cu Ahmet Davutoglu. Rocada era un semnal în sine. În locul euro-optimistului Babacan a venit pragmaticul Davutoglu - care a sugerat imediat că Turcia va păstra pe mai departe tradiţionala sa politică de „zero probleme cu vecinii”, dar o va actualiza şi întări într-o politică a „maximei colaborări cu toţi cei interesaţi”. Dincolo de retorică, schimbarea este una de paradigmă: Turcia, aparent dezamăgită de tergiversările Parisului & Berlinului în privinţa integrării sale în UE - dar şi de acceptarea ca stat membru a Ciprului, în 2004! -, se reîntoarce la o politică multivectorială, în care atenţia şi consultanţa acordate lumii musulmane învecinate (din Balcani până în Orientul Mijlociu, aria Imperiului Otoman de altădată) sunt tot mai manifeste.


Prima întâlnire a noului ministru în funcţie a fost una simbolică şi sugestivă: pe 4 mai 2009 l-a primit în biroul său pe adjunctul ministrului de Externe al Azerbaidjanului. Relaţiile privilegiate turco-azere trebuiau subliniate - inclusiv din motivul că Davutoglu, în acord cu Erdogan, pregătea încheierea conflictului diplomatic cu Armenia, moştenit din anii ’90, în urma războiului armeano-azer pentru Nagorno-Karabah). La sfârşitul aceleiaşi luni, la Damasc, alt gest simbolic: la cea de-a 36-a sesiune a Organizaţiei Conferinţei Islamice, Davutoglu a subliniat iarăşi rolul ţării sale ca lider zonal şi a promis ţăranilor sirieni şi irakieni - alarmaţi de secetă - că barajele turceşti de pe Eufrat vor da drumul la mai multă apă.


Severitatea manifestată faţă de statul Israel a oferit Turciei - şi lui Davutoglu - o marjă lărgită de acţiune în spaţiul islamic. Activismul Ankarei s-a mai manifestat în Afganistan şi Pakistan - vizitate de Davutoglu la mijlocul lui iunie ’09, la câteva zile după o deplasare în SUA. În China, când Turcia şi-a afirmat preocuparea faţă de statutul etnicilor uiguri, cu ascendenţă turcică. În Muntenegru, în iulie ’09, Davutoglu era primul ministru turc de Externe care vizita regiunea Sangeakului după pierderea ei de către Imperiul Otoman, în 1912! În Liban, în Rusia sau în România, în aceeaşi lună. În Irak, Georgia, Iran, Siria ş.cl. Peste tot, noul ministru turc a sugerat preocuparea sa pentru un anume hinterland cultural al Turciei. În paralel, la ediţia din octombrie 2009 a manevrelor militare anuale „Vulturul anatolian”, aviaţia israeliană nu a mai fost invitată - fapt fără precedent în istoria de 9 ani a exerciţiului. „Scăparea” a fost primită cu suspiciune în Occident, dar cu bucurie în lumea islamică.

Având acest atu, Turcia lui Davutoglu se doreşte un mediator aparte acolo unde, în lumea „semilunii”, situaţia o cere: între Israel şi Hamas; între Moscova şi musulmanii din sudul Federaţiei Ruse; între Europa şi Iran; între Irak şi Siria. În august, Davutoglu a vizitat Bagdadul şi a lăudat acolo virtuţile recent lansatului „Consiliu de cooperare strategică la înalt nivel” (HLSCC), formulă de cooperare bilaterală, statuată prin vizite reciproce la nivel de preşedinte sau premier. O lună mai târziu, preşedintele sirian Başar Al-Assad vizita Ankara şi era lansat un HLSCC similar între Turcia şi Siria. În cuvintele lui Davutoglu, Turcia trebuie să devină „partenerul care să rezolve problemele regiunii”. Un program mai puţin ambiţios, pentru moment, e greu de imaginat.


De departe, Statele Unite ale Americii urmăresc cu curiozitate şi speranţă, la nivelul Departamentului de Stat, dar şi cu semne de întrebare, la nivelul analiştilor, acest balet diplomatic al Turciei. Teoretic, niciodată relaţiile dintre Ankara şi Washington nu au fost mai bune - cum a spus-o însuşi premierul Erdogan în timpul recentei sale vizite în SUA (decembrie ’09), Turcia rămâne un foarte important pilon al NATO. Pe de altă parte, alte analize arată că în Turcia cresc sentimentele anti-americane (şi anti-occidentale), iar Ankara se profilează drept un principal beneficiar al retragerii americane din Irak şi al impasului din Afganistan.


Pentru moment, Ahmet Davutoglu este aşadar, dintre cei 72,5 milioane de cetăţeni ai ţării sale, unul dintre puţinii în măsură să spună dacă tradiţionala idee a păstrării orientării laice şi pro-occidentale a Turciei şi mai noua idee a creşterii puterii sale regionale şi în lumea musulmană sunt compatibile sau, dimpotrivă, urmează să se anihileze reciproc.


Adrian Cioroianu, fost ministru de Externe, este doctor în istorie şi predă la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti. Ultima sa carte este „Geopolitica Matrioşkăi. Rusia postsovietică în noua ordine mondială” (Bucureşti: Curtea Veche, 2009).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările