„Modelul Siria” se instalează oare ca soluţie de securitate în regiunea Mării Negre?

Recapitulez componentele: dialog, negocieri şi apoi negocieri pentru instalarea unei formule comune de garantare a securităţii în Siria şi cu mult dincolo de teritoriul său, între Rusia, Turcia şi Iran, având drept subiect, obiect şi oarecum partener pentru discuţiie cu Bashar al-Assad şi forţele guvernamentale şi para-militare care-l sprijină pe banii şi cu echipamentele furnizate de cei mai sus-menţionaţi.

Era destul de evident că aceiaşi aliaţi vor încerca să translateze nu numai modelul conflictului din Siria, ci şi tipologia complexă a soluţiilor găsite care, lucru foarte greu de crezut iniţial, au ajuns acum să genereze un oarecare echilibru în zonă, iniţial exceptând, apoi eliminând treptat prezenţa de forţă occidentală, începând cea americană, profitând de dezechilibrul major generat de înfrângerea americană în Afganistan şi presiunea continuă pusă de irakieni pentru plecarea a ce a mai rămas din trupele de invazie care preluaseră puterea la Bagdad.

Tehnic, politic şi militar, episodul Ucraina a ridicat o problemă deosebit de interesantă: vor reuşi oare occidentalii să creeze un contra-echilibru de forţe (şi implicit de influenţă) în zona Mării Negre şi dincolo de ea, extinzându-şi pilonii plantaţi pentru securizarea frontierei dintre NATO/UE şi Rusia, oferind o identitate euro-atlantică „lacului rusesc” ?

Pe fond, aceasta a fost şi poate încă mai este miza profundă a tuturor tensiunilor, asta este tema de dincolo de Ucraina, asta este necunoscuta majoră la care, lună după lună, acum chiar săptămânal sau zilnic, se adaugă noi vectori de criză. Pe asta au mizat ruşii: Occidentul va fi tentat, mult timp, să aplice situaţiei aceleaşi raţionamente ca în cazul oricărui conflict clasic, adică, cea mai rea dintre soluţii, vor lăsa generalilor puterea de a judeca şi găsi rezolvările sperate. Ceea ce au şi făcut, cu rezultatele care se văd acum în teren, profund tributari cum sunt singurei cerinţe absolute învăţate în şcolile lor de generali şi gradaţi: să trimitem cât mai multe arme pe front, să sufocăm inamicul şi să arătăm, cum spunea Trump, cine le are mai mari (rcu referire la rachete purtătoare de încărcături nucleare). Numai că liderii politici au descoperit că ruşii au profitat de răgazul oferit de operaţiunile militare pentru a lăsa să se construiască celelalte crize care s-au ataşat ulterior dimensiunii principale a conflictului şi, devenind din ce în ce mai importante, au pus Occidentul în faţa nevoii de a deschide fronturi separate de răspuns pentru a criza energetică, criza migraţiei, criza identitară produsă prin întărirea mişcărilor autonomiste şi independentiste alimentate de extrema-dreaptă şi, în fine, la fel de puternică şi ameninţătoare, criza alimentară. Aceasta din urmă a devenit prioritară ca importanţă deoarece, spre deosebire de celelalte, este singura care avea potenţialul, acum din plin activat, de a depăşi uşor şi relativ fără mari costuri suplimentare graniţele zonei directe de conflict, ale Europei înseşi, devenind acum criză mondială în desfăşurare.

Asta este criza şi este mai mult decât evidentă şi profund problematică deoarece, spre deosebire de celelalte, afectează imediat supravieţuirea şi face ca suma crizelor să devină realmente una de importanţă vitală la care răspunsul nu mai poate fi dat din punct de vedere ideologic.

Caz în care a apărut întrebarea: acum ce ne facem? Cine dialoghează cu cine şi cu ce garanţii deoarece, în ritmul în care evoluează situaţiile economice şi sociale din mai multe ţări ale lumii, a devenit foarte credibilă posibilitatea ca „sindromul Sri Lanka” să se extindă şi să fie de neoprit? Generalii nu ştiu să răspundă, cum n-ar ştiut nici în Irak, în Siria, în Afganistan...drept care, pe cale de consecinţă directă, a apărut situaţia de acum în care singura speranţă de deblocare a recilor de milioane de tone de cereale blocate în silozurile şi porturile ucriniene în condiţiile în care 50% din importurile de grâne a peste 35 de ţări ale lumii se fac din această regiune. În disperare de cauză, după ce s-a văzut că soluţiile propuse de occidentali nu pot fi nicidecum operaţionalizate, că alte oferte de mediere (precum cea a Israelului) sunt doar la nivel de bunăvoinţă şi fără posibilitatea de a impune garanţii de securitate, totul stă în reuşita unui scenariu Siria II, cel care a fost agreat noaptea trecută între Rusia, Ucraina, Turcia şi Naţiunile Unite. „O rază de speranţă într-o lume întunecată de crize. Azi, în Istanbul, am asistat la un pas major înainte pentru asifgurarea transporturilor de produse alimentare icrainiene prin ” a transmis imediat Antonio Guterres, Secretarul General al ONU, felicitând participanţii care au anunţat că acordul final va fi semnat săptămâna viitoare, incluzând -pe modelul tuturor acordurilor semnate în cazul Siriei sau misiunilor din Nagorno Karabach, un protocol special pentru constituirea şi funcţionarea unor echipe comune de control a transporturilor de grâne care pleacă din Ucraina şi a navelor care se întorc în porturile de acolo pentru a evita orice acuzaţii privind transporturi de arme dar şi conferind Turciei misiunea esenţială de a asigura securitatea rutelor de transport. Totul gerat de un centru comun de coordonare la Istanbul pus la punct de Turcia cu participarea Rusiei, ONU şi Ucrainei)  care, aşa cum spunea Arcadii Iermak, şeful cancelariei prezidenţiale de la Kiev, „va avea ca sarcină monitorizarea generală şi coordonarea securităţii navigaţiei în Marea Neagră”.

Mai departe? Urmează, după bunul obicei ai rezolvărilor de demult din Siria, o întâlnire bilaterală Putin-Erdogan cu ocazia Summit-ului de la Astana, pe 19 iulie. După părerea mea, atunci se vor lua deciziile esenţiale căci, atenţie, acordul privitor la transportul grânelor încă nu a fost încă semnat şi prudenţa este necesară, aşa cum se subliniază şi într-un comunicat al ONU. Dar, dacă negocierile acestea reuşesc, controlul Mării Negre poate fi restructurat într-o formulă garantată de Rusia şi Turcia, introducând în ecuaţiei şi Ucraina, – să vedem cu ce garanţii. Şi, apoi, depinde de situaţie, la Astana s-ar putea povesti ceva şi despre condiţiile unui armistiţiu în care să fie garantate rute de transport securizate şi nu numai pentru grâne.