Liderii UE se retrogradează singuri

Financial Times, Londra: În urma retrogradării colective a 9 din ţările din zona euro, inclusiv Franţa, a devenit clar că politica UE a fondurilor de salvare împreună cu măsurile de austeritate fiscală au epuizat-o. Este timpul pentru Angela Merkel şi partenerii săi să găsească o soluţie credibilă, scrie Wolfgang Munchau.

Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revistă a presei europene, în zece limbi

La finalul unei săptămâni în care euforia a durat puţin, a apărut şi realitatea.
Pe de-o parte, ştirile de vineri nu au fost chiar surprinzătoare. Retrogradarea ratingului Franţei a fost un şoc previzibil. La fel cum a fost eşecul discuţiilor dintre investitorii privaţi şi guvernul grec despre o participare voluntară la ştergerea datoriilor. O propunere care a fost nerealistă încă din start şi care a fost respinsă. Nu ar trebui să ne prefacem surprinşi.
Şi totuşi, ambele evenimente sunt importante pentru că ne arată mecanismul din spatele desfăşurării probabile a evenimentelor de anul acesta. Zona euro a căzut într-o spirală a retrogradărilor, a productivităţii în scădere, a datoriilor crescânde, care vor aduce şi viitoare reduceri de ratinguri. O recesiune tocmai a început.
Grecia este acum pe cale să intre în incapacitate de plată şi ar putea chiar să părăsească zona euro. Când se va întâmpla asta, reflectoarele vor sublinia situaţia Portugaliei, şi va începe o nouă rundă a retrogradărilor contagioase.
Niciun plan B
Fondul de salvare al Europei, Fondul European pentru Stabilitate Financiară, înfruntă şi el acum o retrogradare pentru că şi-a împrumutat ratingurile de la membrii săi. Felul în care este construit FESF înseamnă că îi va fi redusă capacitatea efectivă de împrumut. Chiar dacă retrogradarea Franţei nu a venit ca o surpriză, statele membre ale zonei euro nu au un plan B, ci doar câteva scenarii cu măsurii provizorii.
Ele ar putea să decidă să permită funcţionarea concomitentă a FESF şi a succesorului său. I-ar putea oferi acestuia din urmă o alocare de capital totală şi urgentă. Dar asta va crea găuri în bugetele naţionale într-un an prost.
Prin retrogradarea Franţei şi Austriei, dar nu a Germaniei şi a Olandei, Standard & Poor’s a reuşit de asemenea să modeleze aşteptările geografiei economice ale unei eventuale prăbuşiri. O retrogradare a tuturor membrilor notaţi cu triplu A ar fi fost mai uşor de administrat din punct de vedere politic. Germania este acum singura ţară mare care şi-a păstrat ratingul de triplu A.
Decizia va face mai dificilă acceptarea de către Germania a obligaţiunilor zonei euro. Divizarea în materie de rating între Franţa şi Germania va dezechilibra şi mai mult relaţia lor.
Reacţia imediată şi intuitivă a ştirilor de vineri este şi o aluzie potrivit căreia criza şi rezolvarea ei au loc în universuri paralele. Comentariul Angelei Merkel potrivit căruia UE ar trebui să completeze repede tratatul de uniune fiscală este un exemplu tipic al acestor diferenţe. Nu contează ce se întâmplă, disciplina fiscală este răspunsul lor. Răspunsul la criză nu reuşeşte să recunoască rolul global al sistemului privat în dezechilibrele interne din zona euro.
Prioritatea politicilor UE
Încheierea tratatului fiscal, care este principala prioritate a politicilor UE acum, este în cel mai bun caz o distragere a atenţiei nerelevantă. Cel mai probabil, acesta va spori tendinţa pentru o austeritate pro-ciclică, de genul celei văzute în Grecia. Mă aştept de asemenea să văd că UE administrează o doză de răzbunare regulamentară împotriva agenţiilor de rating. Justificată sau nu, şi asta este o distragere a atenţiei.
Am arătat cu ceva timp în urmă că summitul din decembrie a fost ultima şansă pentru o refacere completă a sistemului. Pe atunci, am fi putut întrezări o înţelegere care să combine un buget comun la nivelul zonei euro, euroobligaţiuni, şi un regim de politici care sa rezolve problema dezechilibrelor la nivelul uniunii monetare, şi în acest context, şi constrângeri puternice la bugetele naţionale.
Dna Merkel şi acoliţii săi din Berlin şi Bruxelles au sărbătorit rezultatul summitului din 8-9 decembrie 2011 ca pe o victorie, pentru că nu a inclus nimic din cele de mai sus, cu excepţia componentei echilibrării bugetului.
Acum că a obţinut tot ce şi-a dorit, sistemul continuă să se degradeze. Cu fiecare întoarcere a spiralei, costurile financiare şi politice ale unei hotărâri eficiente cresc. Am trecut de punctul în care alegătorii şi reprezentanţii lor doresc să plătească acele costuri mereu în creştere ale reparării sistemului.
Săptămâna trecută, câţiva parlamentari veterani din partidul aflat la conducere CDU, consideraţi înainte de către mine voci ale moderaţiei, au susţinut că o ieşire a Greciei din zona euro nu ar fi aşa o mare problemă. Aşteptările se schimbă rapid, ca şi acceptarea unui final violent. [...]

Versiunea completă, pe Presseurop.eu/ro.