FMI şi integrarea europeană a României

Relaţia României cu FMI pare a fi pus între paranteze integrarea europeană, pentru un timp. Încă din 2000, FMI cerea să fie implicat în pregătirile de aderare la UE ale statelor candidate.

Prof. dr. Vasile Puşcaş

Recentele declaraţii ale unor oficiali români subliniau faptul că viitorul acord cu FMI va avea în vedere şi integrarea europeană a României. Pe de altă parte, asocierea Comisiei Europene la operaţiunea FMI de „stingere a incendiului" în România înseamnă şi o cedare a competenţelor instituţiei comunitare, o abdicare de la obiectivele managementului integrării europene. Proclamând neputinţa soluţionării problemelor critice ale unor state membre, Comisia Europeană a acceptat nu doar „paternalismul"  câtorva state membre, dar a recunoscut deschis propria incapacitate de a gestiona probleme globale ale UE. Contextul ne obligă la o scurtă rememorare.

În septembrie 2000, când cele 12 state candidate deja negociau aderarea la UE, FMI aprecia că era utilă o participare a acestei instituţii financiare la procesul pregătirii respectivelor ţări. Sprijinul financiar şi tehnic era văzut ca un demers complementar la efortul statelor candidate, statelor membre şi instituţiilor europene. Ceea ce înseamnă că FMI acceptase să-şi modifice rolul tradiţional (asistenţă financiară), că implicarea mai extinsă în pregătirea aderării europene a determinat preocupări şi pentru aspectul reformelor structurale, inclusiv chestiunile judiciare, anticorupţie, etc.

În unele cazuri s-a utilizat şi „schimbul de opinii politice", constând chiar în „îndemnuri" pentru forţele politice interne de a se angaja în susţinerea proiectelor pe termen mediu convenite cu UE şi FMI. Tot atunci se spunea că statele central-europene erau avansate în procesul pregătirii aderării, ţările baltice făceau progrese, Bulgaria avea şanse, iar România continua să prezinte probleme structurale.

Fondul, mulţumit de România în 2003

În 2001, Guvernul României a semnat un aranjament stand-by cu FMI, care ţinea cont de obiectivele aderării la UE şi de starea socială a populaţiei. După doi ani de aplicare a res­pectivului acord, în octombrie 2003, oficialii FMI apreciau că „autorităţilor române trebuie să li se recunoască meritul pentru aplicarea general satisfăcătoare a programului-suport cu FMI". Se considera că, dacă acele progrese vor continua, se va ajunge la „o economie de piaţă de-a-ntregul funcţională şi o creştere sustenabilă".

Iar aceste evaluări erau reflectate şi în rapoartele anuale ale Comisiei Europene. România a semnat apoi un alt acord stand-by cu FMI (de tip preventiv, pentru doi ani). În septembrie 2004, FMI constata că economia românească menţinea cursul performanţelor favorabile, autorităţile urmau politici macroeconomico-financiare prudente, fiind decise a aplica reformele structurale necesare pentru pregătirea economiei în vederea aderării la UE.

După 2005, relaţiile României cu FMI au fost mai sinuoase, preferându-se „consultările anuale". La începutul anului 2007, delegaţia FMI, care analizase situaţia din România, menţiona că aderarea la UE a fost rezultatul unor înfăptuiri importante," dar nu era loc de automulţumire", deoarece mai era un drum lung până la convergenţa reală. Mai mult, se atrăgea atenţia asupra vulnerabilităţilor economiei româneşti (balanţa de plăţi, contul curent, domeniul fiscal etc.) în faţa „volatilităţii şi impredictibilităţii" pieţelor internaţională. Şi s-a ajuns la criza economică!

O criză pe care, acum, oficialii FMI o descriu ca fiind „foarte severă şi destul de îndelungată, prin comparaţie cu alte ţări din regiune". După doi ani de implementare a măsurilor convenite cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială, România a atenuat unele dezechilibre macroeconomice, dar s-au agravat altele. Astfel încât obiectivul central al statului membru al UE - realizarea dezvoltării sustenabile şi ridicarea gradului convergenţei reale - este pus la îndoială.

FMI&Co pretinde că s-a ocupat de sistemul financiar-monetar, ceea ce înseamnă că socialul şi politicul au rămas în seama actorilor guvernamentali interni. Iar de integrarea europeană cine se mai interesează în România - Comisia Europeană, FMI sau Guvernul român? În „reţeta" FMI pentru România apar şi unele teme europene (ex. absorbţia fondurilor structurale, eficienţa energetică etc), dar sunt puse în contextul  susţinerii măsurilor angajate cu instituţia financiară internaţională.

Însă convergenţa reală, care înseamnă dezvoltarea sustenabilă a ţării şi creşterea standardelor de trai al cetăţenilor, este un obiectiv central  al UE şi al României. Aşa încât, utilizând o butadă a lui Kissinger, întrebăm şi noi: unde să apelăm pentru a afla cine, când şi cum va duce România spre  un obiectiv principal al integrării europene - convergenţa reală, nu doar cea nominală: la Bruxelles, la Washington sau la Bucureşti?