Cele mai importante semnale au venit de la mesajele convergente, unitare şi puternice ale tuturor participanţilor occidentali, cu precădere Preşedintele American Joe Biden, la prima adresare către europeni şi publicul mondial, Cancelarul Angela Merkel, la ultima sa participare în această calitate, Preşedintele Emmanuel Macron, în faţa alegerilor prezidenţiale de anul viitor, Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, cu cel mai scurt, clar, direct şi coerent mesaj, şi Preşedintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, în competiţie cu celălalt şef de instituţie internaţională cu sediul la Bruxelles. Vestea importantă este cea a mesajului de unitate, coeziune şi nevoia de parteneriat transatlantic regăsit, pentru a aborda împreună reaşezarea lumii de mâine şi competiţia, alteori confruntarea cu ameninţările venite de la autocraţii, în ordine China, Rusia şi Iran. Dar găsirea numitorului comun în multilateralismul clamat nu va fi uşoară, şi asta o arată multiplele nuanţe şi diferenţe cu care au fost marcate mesajele diverşilor actori, cu preponderenţă cei doi lideri europeni, care au decontat subtil şi diplomatic diferenţele dintre ei şi nuanţele faţă de mesajul puternic american al revenirii în prim-planul afacerilor globale.

Joe Biden: reconfirmarea asumării leadershipului global, în format multilateral, cu cooperarea completă a tuturor democraţiilor

Joe Biden a reluat pentru europeni suma susţinerilor făcute de el la vizita de la Departamentul de Stat, primul său discurs de politică externă, dar şi componente din declaraţiile făcute de Secretarul său de stat Anthony Blincken şi de secretarul Pentagonului, Lloyd Austin, în recenta reuniune a Miniştrilor Apărării ai statelor NATO. Titlurile nu au întârziat să apară: America a revenit, îşi asumă reclădirea relaţiei transatlantice, leadershipul global şi apărarea comună menţionată în articolul 5 al Tratatului Nord Atlantic. Discursul lui Joe Biden atacă, în acelaşi timp, marile pericole contemporane şi marchează înclinaţia spre multilateralism şi nevoia Americii de contribuţia coerentă şi coezivă a tuturor democraţiilor, a puterilor mijlocii şi a puterilor minore, deopotrivă, pentru a putea creiona şi impune regulile globalizării şi a menţine principiile şi valorile democrat-liberale şi ale lumii bazate pe reguli.

Joe Biden şi-a structurat discursul pe două paliere ale ameninţărilor: unele globale, altele care ţin de provocările la adresa democraţiilor. Abordarea pro-europeană a făcut ca unele aspecte din discursul său iniţial pentru americani să fie nuanţate, respectiv plasarea în prim plan a provocărilor globale care reclamă cooperarea dincolo de liniile statelor adepte ale modelului democratic precede în discurs ameninţările autocraţiilor, a Chinei, Rusiei şi Iranului, punând accentul pe componenta cooperării necesare înaintea competiţiei strategice şi a confruntărilor de valori şi opţiuni cu regimurile nedemocratice ale Estului.

Joe Biden a reafirmat ataşamentul său pentru obiectivul creării Europei întreagă, liberă şi paşnică, ca şi asupra idealului democraţiei liberale care să domine la nivel global – prin alegerea liberă şi neîngrădită a fiecărui stat. Obiectivul reconstruirii avantajelor Americii şi lumii democratice reînnoite este necesar pentru a confrunta provocările actuale de pe poziţii de putere, deşi conducând cu diplomaţie, acceptând multilateralismul în care reţeaua de alianţe şi parteneriate contează în primul rând, fiecare voce a unei democraţii e auzită, fiecare drept e protejat şi fiecare element al statului de drept este luat în considerare.

Ordinea confruntărilor este China şi apoi Rusia, dar tipul de provocări pe care îl reprezintă fiecare este diferit. Preşedintele Statelor Unite a avertizat lumea şi pe europeni că urmează o competiţie strategică lungă şi aspră cu China, în care Europa şi America trebuie să stea împreună, unite. El vizează şi reacţii dure pe care trebuie să le aibă împreună statele democratice în privinţa abuzurilor economice chineze şi a coerciţiei pe multiple planuri. În ceea ce priveşte Rusia, ameninţările ce provin din partea Moscovei vizează atacul la adresa democraţiei, militarizarea informaţiei şi a corupţiei şi subminarea sistemului de guvernare occidental. Biden nu s-a pronunţat pe Iran, dar a inclus subiectul în tema neproliferării globale. Acest fapt trădează începutul de preşedinţie care, în ciuda mesajului ferm şi puternic prezentat la Munchen, are zone de poziţionare care sunt încă sub evaluare şi revizuire.


FOTO EPA-EFE

Angela Merkel: subtilitate şi nuanţe în reconectarea transatlantică, susţinere condiţionată pentru proiectele Franţei

Angela Merkel a fost subtilă şi nuanţată, marcând toate categoriile de mesaje pe care dorea să le livreze cu maximă diplomaţie şi egală fermitate. Cel mai important punct este salutarea revenirii Americii şi a  discursului unificator al lui Joe Biden, intrând profund în problemele bilaterale. Într-o reacţie ante factum la discursul lui Emmanuel Macron ce a urmat, a marcat cheia discursului său în jurul NATO şi a relaţiei transatlantice, evitând aproape complet tema europeană. Şi-a apărat în schimb poziţia privind creşterea nuanţată a investiţiilor în apărare a Germaniei, cu argumentul investiţiilor în securitate, refugiaţi, dezvoltare, misiuni anti-teroriste în Africa, dar şi celelalte teme de divergenţă transatlantică precum Nord Stream2, cu o gamă largă de argumente, mergând de la menţinerea dependenţei Rusiei la crearea spaţiului pentru LNG şi gazul american, cu obiectivul asumat de limitare a dependenţei de Rusia.

Totuşi, abordarea sa rămâne în termenii securităţii liberale prin interdependenţă, cu referire deopotrivă la Rusia şi China. Ea susţine în continuare că totul, la nivel internaţional, e interdependenţă şi interacţiune, că instrumentarul liberal al acestei legături se repercutează la nivelul furnizării de energie şi dezvoltării cooperării, şi că este indispensabilă ca instrument alături de chestiunile apărării şi ale abordării comprehensive a conceptului de securitate. Rămâne un susţinător al structurilor multilaterale globale care trebuie adaptate, în baza unor evoluţii prezente şi a rivalităţii între marile puteri. Important şi fără echivoc, doamna Merkel se pronunţă pentru rolul NATO şi nevoia de NATO ca ancoră de stabilitate în perioadele turbulente, un NATO cu componenta militară dar şi cu cea de comunitate a valorilor comune împărtăşite, care vizează drepturile omului, democraţia şi statul de drept şi ale acţiunii comune.

Dar referinţa la securitatea prin interdependenţă stă la baza susţinerilor subtile şi a apărării propriei colaborări cu Rusia şi China. Iar la acest capitol, dacă în privinţa Rusiei marchează subtil şi diplomatic, dar mult mai vizibil, problema componentei confruntaţionale – fără a pomeni nici cazul Navalnîi, nici situaţia reprimării protestelor şi a lipsei de democraţie în Rusia, nici ingerinţele în terţe state, nu numai cele din vecinătate – referirile la China sunt mult mai nuanţate şi greu de decelat, chiar dacă prezente în discurs. Sunt însă explicite referinţele la motivaţia nevoii de cooperare cu ambele autocraţii, cel puţin la nivelul interdependenţei economice şi comerciale, fapt care crează pârghii proprii pentru a menţine canalele de cooperare deschise.

Referile la NATO şi la componenta de valori comune sunt reperele subtile cu care a început construcţia reacţiei sale la susţinerile Franţei lui Emmanuel Macron. Deşi evocă argumentele lui Macron vizând zona Africii de Nord şi ameninţările ce provin de aici, Angela Merkel insistă că nu vor exista întotdeauna misiuni NATO aici, în zone de unde provin ameninţări la adresa Europei. Şi pledează pentru o politică europeană de apărare coerentă, care nu e dirijată împotriva NATO, ci face cooperarea cu NATO mai eficientă şi fezabilă.

Deşi a pronunţat ce şi-ar fi dorit preşedintele Franţei, postura Cancelarului Merkel şi a Germaniei e distinctă şi înţelesul diferit de cel de Armată Europeană a lui Macron, e vorba despre capabilităţile naţionale ale statelor membre, dar introduce şi nevoia de cultură militară comună, îmbunătăţirea sistemului de armament şi a organizării, dar şi dezvoltarea sistemelor comune de arme dublat, în mod obligatoriu, de o cultură comună de exporturi de armament, respectiv a unei politici europene comune de export de armament. Apropo-ul subtil şi direct permite, în acelaşi timp, justificarea din subsidiar – sau chiar recunoaşterea unor greşeli – în privinţa propriei politici de exporturi de arme, criticată de alte state europene şi de proprii cetăţeni. Pe de altă parte, arată limitele directe ale oricărei investiţii aşteptate de Macron în terţe direcţii ale armamentelor comune, respectiv supunerea Franţei în faţa controlului şi regulilor comune europene, fără a-i lăsa, cum şi-ar dori-o Preşedintele Macron, decizia pentru toţi europenii, ba chiar nici pentru Franţa însăşi Parisului, în această privinţă. Aici rezidă principala diferenţă şi elemental de blocaj al proiectului francez.

Tot astfel, diplomatic, subtil, abia simţit, Angela Merkel a apărat angajarea economică a Rusiei, Iranului şi Chinei, aşezate sub emblema conceptului de securitate prin interdependenţă, necesară pentru că nici unul dintre conflictele prezente nu se poate soluţiona strict pe baza componentei militare. Un răspuns subtil avansat şi Americii – lui Trump, e adevărat, dar cu reminiscenţe actuale în administraţie. Această componentă de angajare este însă dublată, la doamna Merkel, de nevoia susţinerii Ucrainei – temă centrală singularizată şi de preşedintele Biden – şi de sancţiunile împotriva Rusiei pe care şi Germania le vrea coordonate, serioase, coerente. Însă la capitolul relaţiei cu Rusia, Berlinul doreşte menţinerea canalelor de comunicare deschise şi menţinerea libertăţii de cooperare economică, cu referire directă la Nord Stream2 şi la nevoia ca Rusia să nu-şi mute complet dependenţa energetică (şi strategică) către China.


FOTO EPA-EFE

Emmanuel Macron, egal cu sine, singularizat şi izolat

Emmanuel Macron a vorbit ultimul din acest panel şi a părut complet singularizat şi izolat în susţinerile sale, chiar dacă şi el a adaptat discursul la relansarea legăturii transatlantice. Mai mult, şi la întrebări, şi a doua zi, sâmbătă, şi prin intervenţii ulterioare, a tot încercat să-şi nuanţeze susţinerile şi să se arate nuanţat, tot revizuindu-şi viziunea prezentată. Fireşte că a fost egal cu sine, fără a veni cu multe subtilităţi şi noutăţi, iar diferenţele furnizate au fost mai degrabă elemente care trădează ambiţii şi nevoi electorale, fiind şi mai controversate decât şi-a dorit să le arate.

Fireşte că miezul discursului său a vizat autonomia strategică europeană în domeniul apărării, pe care s-a tot căznit să o prezinte nu ca o despărţire de Statele Unite, cât o transformare a Europei(în formă unită) într-un partener mai de încredere care să întărească NATO. Pilonul european al NATO reprezintă pentru Macron, UE şi Armata europeană întegrată, lucru diviziv şi respins - mai direct şi vocal sau mai subtil şi nuanţat - de către toţi ceilalţi membri, inclusiv de către doamna Merkel în prezentarea sa. Iar afirmaţia explicită şi foarte tare a lui Macron “Cred în NATO!”, făcută în cadrul Conferinţei de Securitate de la Munchen, subliniază şi mai puternic lipsa de credibilitate a celor exprimate pe această temă şi problema preşedintelui Franţei după celebra afirmaţie de acum doi ani că NATO e în moarte cerebrală.

Ideea şi viziunea lui Emmanuel Macron despre Europa ca o nouă putere militară a lumii a fost la fel de futilă, criticată indirect de răspunsurile Secretarului general al NATO la întrebări, dar şi de comentariile lui Ian Bremmer. El îşi întemeiază ambiţia şi opţiunea pentru suveranitatea europeană pe faptul că este singura putere nucleară a UE pe care ar dori să o ofere Europei, în sensul unei participări a Germaniei la revizuirea strategiei sale nucleare, aşteptând o investiţie germană şi în armele strategice şi programul său nuclear, lucru inacceptabil şi respins vocal de către Germania la fiecare ridicare a subiectului.

"Nu putem să mergem întotdeauna la Statele Unite şi să adoptăm poziţiile sale, trebuie să gândim şi într-un mod european," a afirmat preşedintele Franţei, cu dorinţa de a arăta lumii acea prezenţă înfiptă şi vie a suveranităţii europene pe scena internaţională. Din nou, susţinerea sa se rezumă la a convinge că o Europă a apărării mai puternică şi o cooperarea europeană mai importantă în domeniul militar "nu reprezintă un proiect împotriva NATO şi nici unul care să înlocuiască NATO". Această revenire eternă în dezbateri şi întrebări arată şi faptul că Emmanuel Macron este conştient de slăbiciunea cronică a proiectului său. De altfel comentariile lui Ian Bremer au relevat acest joc şi au criticat "jocul destinat pieţei interne şi perspectivei electorale pe care-l face Macron cu acest subiect, care nu e serios, care nu are viitor, şi care nu este acceptat nici măcar de către Germania"

Cât despre solicitarea preşedintelui Franţei ca "Europa să aibă abilitatea de a acţiona independent", unele elemente au fost relevante şi nu în sensul de a obţine mai multă susţinere pentru proiectul său, din contra. "Nevoia de o anumită libertate de acţiune a Europei" s-a dovedit a nu privi, în mod special, către ameninţările din Nordul Africii – tot astfel cum referirile la condiţionările producţiei comune de arme au vizat vâzările de arme franceze către Rusia şi alte state cu regimuri ostile demcraţiei şi statelor membre UE şi NATO, din subtextul remarcii Angelei Merkel despre o politică comună europeană de export a armelor.

Astfel, Macron a relevat faptul că SUA şi Europa sunt diferite, nu au aceleaşi condiţii geografice, nici aceeaşi înţelegere a echilibrului social, nici a bunăstării sociale. Dacă politica la Mediteraneană ar fi una cu nuanţe proprii ale Europei – şi aici un subiect discutabil în privinţa unor acţiuni în Siria sau Libia ale diferiţilor membri şi aliaţi – Emmanuel Macron introduce particularitatea şi nevoia unei politici europene, pentru care cere suveranitate şi independenţă de Washington, şi în privinţa Rusiei, pentru care pledează pentru o politică europeană distinctă de cea transatlantică – fapt ce reprezintă o temere majoră şi existenţială a statelor Europei Centrale şi de Est şi o afirmaţie la fel de consternantă precum cea a morţii cerebrale a NATO de acum doi ani.


FOTO EPA-EFE

Jens Stoltenberg: o replică comprehensivă, cu argumente tari, oferită suveranismului european al lui Macron

Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, care i-a urmat lui Macron, a fost clar, direct, comprehensiv atât în ceea ce priveşte discursul său de acasă, cât şi în răspunsurile la întrebări pe care le-a folosit pentru a da cea mai tăioasă, argumentată şi puternică replică dată suveranismului european al lui Macron. El a salutat prezentarea lui Biden şi revenirea Americii în afacerile globale şi mai ales reconstruirea transatlantismului şi a coeziunii transatlantice în cadrul NATO, unicul argument serios pentru gestionarea ameninţărilor de azi. Creşterea Chinei şi comportamentul destabilizator al Rusiei sunt principalele argumente pentru necesitatea unităţii în chestiuni care nu pot fi rezolvate de către nici un stat şi nici un continent, ci doar de legătura transatlantică solidă, de solidaritatea strategică.

Baza acestui proiect, al solidarităţii strategice, are trei piloni, în viziunea Secretarului general al NATO: reîntărirea unităţii, NATO fiind unica platformă care reuneşte împreună Europa şi America de Nord, şi totul făcut printr-un nou Concept Strategic al Alianţei; lărgirea abordării securităţii, cu instrumentarul similar al adversarilor - militar, politic şi economic - totodată, cu întărirea instituţiilor şi a societăţilor şi creşterea rezilienţei securitare. Deci, o armată puternică, dar şi societatea puternică, pentru a asigura rezilienţa reală, care vizează ţinte naţionale concrete precum 5G, cablurile telefonice şi de date submarine, furnizările de energie şi apă, dar şi o evaluare comună a vulnerabilităţilor – inclusiv a celor legate de menţinerea interoperabilă a forţelor militare, standardele etice pentru utilizarea tehnologiilor disruptive; în fine, apărarea lumii bazate pe reguli.

Aici Jens Stoltenberg nu face rabat de la numirea inamicilorputerile autoritare, China şi Rusia, care încearcă să rescrie regulile pentru a satisface propriile interese. Pe această bază, creşterea Chinei nu poate fi contracarată decât în parteneriat cu Australia, Japonia şi noi aliaţi de jur împrejurul lumii, pentru că au consecinţe importante pentru securitatea democraţiilor euro-atlantice, a prosperităţii şi modului nostru de viaţă. Aici intervine şi nevoia exemplului propriu, care ţine de apărarea valorilor democratice la noi acasă, apărarea democraţiilor noastre şi protejarea instituţiilor, de unde apărarea cu putere şi determinare a regulilor noastre comune, aliate, şi a lumii bazate pe reguli, deopotrivă. Un discurs în consonanţă cu cel din deschidere al Preşedintelui Joe Biden.

La o întrebare adresată chiar de gazda reuniunii de la Munchen, Ambasadorul Wolfgang Ischinger, Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, a prezentat spaţiul cooperării NATO – UE, folosind momentul şi a prezentat cea mai directă şi clară pledoarie pentru NATO, replica la europo-centrismul lui Macron. Stoltenberg a afirmat direct că UE nu poate înlocui NATO, şi nu poate proteja Europa! Argumentul ţine de resurse – doar 20% din cheltuielile aliate vin de la aliaţii europeni din NATO, iar geografia reclamă participarea la această apărare a SUA, Canadei, Marii Britanii, Norvegiei, Islandei, Turciei şi altora, aliaţi NATO nemembri ai UE. Apoi pentru că orice încercare de a rupe relaţia transatlantică are drept consecinţă ruperea Europei, din raţiuni politice, de încredere şi nevoie de implicare a Americii în apărarea Europei Centrale şi de Est. Apoi pentru că ameninţările globale majore precum terorismul, atacurile cibernetice, schimbarea balanţei globale şi creşterea Chinei nu pot fi contracarate decât împreună, în variantă transatlantică. În plus, 90% dintre cetăţenii din UE trăiesc în state membre NATO.


FOTO EPA-EFE

Ursula von der Leyen: Rusia şi China în ameninţările comune la adresa democraţiilor

În mod paradoxal, discursul Preşedintei Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a fost cel puţin la fel de bun şi transatlantic ca cel al Secretarului General al NATO. Mai mult, a numit explicit ameninţările şi a susţinut proiectul preşedintelui Biden chiar mai direct şi evident decât doamna Cancelar Angela Merkel, şi sigur indiscutabil mai solid decât preşedintele Franţei, Emmanuel Macron. Astfel, ea a salutat revenirea Americii, promisă de Biden Europei chiar de pe scena Conferinţei de Securitate de la Munchen, ca şi reangajarea globală şi poziţiile comune ale alianţei democraţiilor între SUA şi UE.

Dacă a plasat şi ea în prim plan – potrivit agendei germane – ameninţările globale – schimbările climatice, Covid-19 şi biodiversitatea – de data aceasta ele au coincis cu puncte de pe agenda Preşedintelui american, chiar dacă ordinea priorităţilor şi cea din prezentare a fost diferită.  Apoi Doamna von der Leyen a vorbit pe larg despre ameninţările şi impactul lumii digitale şi al social media asupra democraţiei, prin polarizarea opiniilor şi prin promovarea limbajului şi poziţiile cele mai divisime postate, împreună cu promovarea teoriilor conspiraţiei care au dus la evenimentele din 6 ianuarie de la Capitol.

Aceasta a fost o referinţă de tip captatio benevolentiae destinată promovării abordărilor europene în legătură cu platformele digitale americane. Susţinerea majoră privind responsabilităţile acestor platorme pentru conţinut şi controlul democratic asupra ceea ce se postează, se promovează şi se închide este, de asemenea, un subiect mai degrabă convergent în relaţia transatlantică. Iar aici e de aşteptat ca noua administraţie Biden să răspundă pozitiv la prezervarea valorilor comune precum drepturile omului şi pluralism, incluziune, dar şi protecţia vieţii private şi a datelor personale.

Preşedinta Comisiei Europene nu s-a sfiit să atace şi subiectele spinoase ale relaţiilor internaţionale actuale, numind şi punând amprenta – cu notă diplomatică proprie, e adevărat, asupra Chinei şi Rusiei, în această ordine. China este tot mai asertivă, cu o creştere economică şi într-o competiţie transformată în rivalitate strategică cu UE. În acelaşi timp, Rusia încalcă regulile internaţionale acasă şi peste hotare, în ciuda protestelor majore, în creştere, ale propriilor cetăţeni. De aceea e nevoie – o subliniază doamna von der Leyen cu acelaşi argument ca şi Jens Stoltenberg – de reîntărirea cooperării transatlantice, între UE şi SUA, parteneri care s-au dovedit deja de încredere în trecut, aliaţi indispensabili, care au stat întotdeauna umăr la umăr. Şi e necesar acest semnal nu numai pentru a aduna forţele comune în faţa acestor încercări, ci şi pentru a arăta lumii coeziunea transatlantică a democraţiilor.