prima este despre războiul informaţional, propaganda şi valorificarea crizei în bătăliile de prestigiu şi de imagine; a doua e criza de încredere a societăţii, în sine, conducători, decidenţi, fiind totodată despre panică, credibilitate şi decizia în criză; a treia este despre leadership şi calitatea clasei politice; a patra este despre calitatea democraţiei liberale în epoca social media şi despre populism şi curente extreme promovate versus profesionalism, meritocraţie şi revenirea la conducerea de către elitele calificate într-o societate; nu lipseşte criza şi reaşezarea sistemului medical/sanitar, cu toate tarele şi dezechilibrele sale actuale, cu examenul dificil pe care-l pică astăzi; în fine dar nu cel din urmă, despre criza economică globală generată de coronavirus.

Iar criza economică pare cea mai importantă şi mai actuală, pentru că determină reaşezarea lumii de mâine. Cu ameninţări existenţiale dar şi cu oportunităţi de preluare a controlului guvernanţei globale şi a gestionării globalizării de mâine. Iar între abordări extreme, exaltare şi heirupism, tot deciziile cântărite şi echilibrate vor fi cele agreate şi acceptate şi agreate de către populaţie, după ce va realiza că prin criză se trece cu oamenii serioşi şi profesionişti, nu cu politruci fanfaroni, găunoşi, teribilişti şi poltroni, fără substanţă.

Fuga către extreme: Autocraţie şi naţionalism economic. Răspunsul la individualism, excepţionalism şi egoism de criză

Criza dată de răspândirea coronavirusului, cu formele sale grave şi extreme ce aglomerează Terapia Intensivă şi curmă vieţi pe bandă rulantă, are realităţi şi paradoxuri, imagini apocaliptice, scenarii distopice şi o adevărată savoare de auto-martirizare colectivă care se joacă cu psihicul şi minţile noastre, ale tuturor. Cu toţii stăm cu ochii aţintiţi pe contorul morbid al deceselor şi îmbolnăvirilor de coronavirus, reprodus cu voluptate de mass media, care disecă fiecare caz. Ca şi cum Arhitectul lumii a decis brusc să ne testeze şi pune nervii lumii pe bigudiuri pentru a vedea cine iese întreg la minte din această încercare. Amplificăm cifre, decupate şi concentrate pe coronavirus şi evităm statistici, calcule şi date reci, despre cauzele aflării în spitale, nivel de mortalitate şi motive de deces. Apropo, cu cât a crescut mortalitatea, ca aport al coronavirusului? Măcar în ultimele 2-3 luni în Europa?

Aceste observaţii de început de criză nu neagă, nicidecum gravitatea bolii produse şi nebunia stârnită în secţiile ATI supraaglomerate sau lupta de zi cu zi cu boala respiratorie în efortul de salvare de vieţi. Din contra, tot respectul pentru cei care o fac în linia întâi, medici, surori brancardieri, forţe de ordine. Am sora medic la Milano, de vreo lună băgată direct în lupta cu coronavirusul, vara directoare de spital la Londra şi alte doua verişoare cu părinţii lor bolnavi şi în vârstă la Paris. Şi ştiu despre dramele luptei de zi cu zi cu coronavirusul dar şi efectele secundare nefaste date de limitările accesului la îngrijirea medicală obişnuită, din cauza spitalelor pline de coronavirus, cu decesele colaterale din alte cauze, inclusiv din cauza nivelului redus de atenţie şi tratament pentru principalele boli cauzatoare de moarte la om.

Pe de altă parte, nu putem nega două procese imediate care au fost determinate de apariţia molimei şi de numărul redus de materiale de protecţie şi de ventilatoare: Mai întâi, o prăbuşire imediată a solidarităţii şi apariţia exceselor de individualism, excepţionalism şi egoism de criză. Şi nu e vorba numai despre pornirile naţionale, ci şi de cele locale, formule exagerate de localisme manifestate de păstrare a locurilor din spitale şi a materialelor necesare tratamentelor pentru “ai mei” – cei din localitate, rude, cunoscuţi – care trebuie trataţi preferenţial şi înaintea altora - venetici, străini, alţii. Comportament profund uman, de a-i salva primii pe ai mei - reprobabil, neetic, imoral, condamnabil, dar profund uman.

Al doilea proces este acela al rivalităţilor şi tendinţei de a folosi criza în scopuri de imagine, politice şi geopolitice(pun deoparte îmbogăţiţii de război şi trambulinele electorale de viitor, despre care am mai vorbit),  prin propaganda şi război informaţional, pentru a arăta că un sistem e mai bun ca altul, că autoritarismul şi naţionalismele rezolvă problema şi liberal-democraţia şi societatea deschisă o amplifică, că liderul de mâna forte e soluţia şi nu decizia luată democratic, prin dezbatere sau consens. Cu exportul de soft power prin pseudo-ajutoare inutile sau cu defecte, dar cu ambiţii şi doleanţe de a atinge obiective politice – vezi ruperea Italiei de Europa, pseudo-ajutorul Chinei şi Rusiei când “UE nu face nimic”, respectiv campania anti-europeană lacrimogenă a lui Salvini şi Lega cu celebrul clip al abandonării Italiei de către Macron şi Merkel. Cu tendinţa de naţionalism absolut în politici, a preeminenţei liderului naţional providenţial care are dreptate indiferent ce face şi de a spune că blocarea frontierelor e soluţia.

Oricât ar fi de absurde, aceste abordări declarative, sforăitoare şi agresive prind mai ales prin efectul multiplicării propagandei în criză şi prin valorificarea emoţiilor şi nevoilor oamenilor, dar şi a timpului lor amplificat de izolare de a sta pe reţele social media şi apetitul pentru excepţional şi morbid. Dar şi pentru salvatorii providenţiali – că sunt auto-declaraţi patrioţi naţionalişti, sau regimuri autoritare cu ambiţii de hegemonie globală. Totuşi soluţiile vin de la oamenii profesionişti, pregătiţi, de la investiţii constante în cercetare, medicamente şi tratamente şi din efortul pentru găsirea tratamentului, şi a vaccinului.

Deci soluţiile serioase, sigure şi de durată - sigur neîmpovărătoare şi fără condiţionări politice - se află tot la statele liberal-democrate moderne, raţionale şi civilizate, nicidecum în noianul de vorbe fără acoperire şi lăudăroşeniei găunoase a unor lideri populişti sau în soluţiile providenţiale ale liderilor autoritari ai lumii. Ca şi soluţia pentru criza economică ce vine: tot la UE se vor găsi fondurile pentru restartare, tot la BEI şi Banca Centrală Europeană vor fi sursele injecţiei de bani, în timp ce la Bruxelles au fost relaxate regulile financiare ale Uniunii şi se fac achiziţiile centralizate de produse de primă urgenţă pentru toate statele europene, care dublează eforturile naţionale. Chiar dacă statele net donatoare nu au fost de acord cu bondurile de coronavirus şi cu mutualizarea datoriilor tuturor statelor europene, pentru a nu premia nerespectarea regulilor şi boemia economică.

Globalizarea accelerată şi integrarea deplină a comunităţii umane. Guvernanţa globală şi faliile dintre modele.

Dacă unii forţează soluţii populiste şi naţionaliste extreme sau doresc să valorifice criza pentru a arăta că soluţia e una naţională şi statală, şi numai aşa, trebuie spus că virusul nu cunoaşte frontiere, limitări, îndiguiri sau bariere. Din contra. El e cea mai clară expresie şi a globalizării, şi a nevoii efortului global a umanităţii pentru a rezolva criza. Dacă într-o parte se iau măsuri şi în cealaltă parte a globului nu se iau, criza va reveni. Până la descoperirea vaccinului sau al tratamentului infailibil. După care poate veni următorul virus.

Economic, repornirea nu se poate face naţional. Ci tot global. Tot împreună, pentru că lanţurile de producţie, cererea şi oferta încep odată. Primii loviţi de criză sunt China - cu lanţurile ei globale, şi Statele Unite, la fel şi Germania, mari exportatori şi cei implicaţi deplin în economia globală. Până când nu trece criza peste tot şi se repornesc lanţurile economice şi comerciale, cu toţii sunt prăbuşiţi. China nu are pentru cine să mai producă, dacă cumpărătorii sunt închişi în casă şi nu consumă.

Cu măşti şi halate, multe cu defecte, după cum am văzut în Spania, Italia, Olanda, Franţa, e puţin probabil să reporneşti economic. Cu atât mai mult cu cât ai deja probleme structurale, datorii exportate(ca să nu le zic ascunse) la nivel local şi regional, un război comercial cu SUA şi angajamente de 250 miliarde la prima fază a negocierilor - cu sancţiunile/suprataxarea existentă pe masă, peste care a venit coronavirusul, ţinerea în casă a oamenilor pe tot mapamondul şi scăderea dramatică a consumului global. China rămâne marele perdant, la fel şi producătorii de petrol – cu criza lor dublată de războiul pieţelor între Arabia Saudită şi Rusia. Şi aici Rusia e al doilea mare perdant, cu izbucnirea crizei şi a epidemiei în federaţie şi la Moscova chiar acum, în urma Italiei, SUA şi Spaniei.

Gordon Brown e doar unul din cei mai vocali şi celebri susţinători ai soluţiei ultra-globalizării rapide, a creării peste noapte a guvernanţei globale, care să includă toate statele. Varianta înţelegerii transatlantice SUA-Franţa pare mai aproape de realitate, în timp ce încercările Rusiei de a reveni la masa de prim plan au fost respinse deja. Saltul la Guvernanţa globală peste noapte e greu acceptabilă mai ales când vine din partea celor care au criticat orice construcţie suprastatală, inclusiv formula comunitară a Uniunii Europene, care rămâne cu avantajele puterii soft, a forţei normative şi a capacităţii de negociere a consensului care sunt reguli ce pot fi exportate la nivel global, pe variantă multilaterală. Însă proiecte izvorâte din excepţionalisme şi dorinţa de proiecţie a politicii de putere la nivel mondial sau a speculării globalizării depline în folos naţional nu au cum să dea randament sau să fie acceptabile. Sunt la fel de extreme şi excesive, de inacceptabile lumii în criză sau după criză.

Între extreme: Calea de mijloc, a treia cale.

Este sigur că actuala criză a pandemiei cu coronavirus va determina o criză economică globală. O recesiune ale cărei semne se văd deja. E o ameninţare generală la adresa lumii, dar este şi o oportunitate de a relua controlul, gestiunea comună şi consensuală a globalizării, în paralel cu construirea unor mecanisme de salvgardare în cazul crizelor.

Comerţul liber şi competiţia corectă nu au cum să fie înlocuite la nivel global, aşa cum a te opune azi globalizării e echivalent cu a lupta cu forţa gravitaţională. Interdependenţele, tehnologia, circulaţia oamenilor şi a mărfurilor, a banilor şi a oricui la nivel global sunt fapte ireversibile. Unii ar dori să renaţionalizeze globalizarea. Să repună bariere, să separe şi să oprească libertăţile, să întărească frontierele. E de ajuns ca globalizarea să-şi fi arătat efectele benefice şi drumul înapoi e imposibil. Nimeni nu riscă să piardă competiţia globală pentru a dovedi imposibilul.

Totuşi soluţiile nu sunt niciodată la extreme, ci la mijloc, în calea a treia, în variante cugetate şi echilibrate, cu soluţii pertinente şi avantajoase. Şi aici lecţiile învăţate din criză ne arată că soluţia e globală - nu poate fi alta, deoarece şi criza pandemică şi cea economică se combat numai împreună, prin efort comun. Dar criza ne învaţă şi că trebuie să avem planuri pentru a putea valorifica ceea ce avem la nivel naţional, să dotăm tot timpul rezervele naţionale cu produsele absolut necesare în caz de criză, nu numai în timp de război.

La acestea vom adăuga alte norme necesare industriilor naţionale. Respectiv va trebui o planificare pentru ca să existe şi resursele alternative în caz de criză, respectiv capacitatea de producţie naţională a diferitelor elemente necesare în caz de criză - de la ventilatoare la praf de puşcă şi gloanţe, de la electricitate la apă potabilă şi produse alimentare. Cu brevete, patente, dar mai ales cu variante de transformare a lanţurilor economice de pace şi linişte în cele de criză sau de război.

Fireşte că nu poţi ieşi din globalizare, din competiţie şi din lanţurile de producţie eficiente la nivel global. Statele vor achiziţiona în continuare produsele de care e nevoie şi tot ceea ce e mai ieftin, justificat economic şi logic din comerţul internaţional. Însă vor menţine funcţionale resursele naţionale şi se vor asigura de recursul oricând la producţie internă, în momente de criză, atunci când va fi neapărat nevoie. Cu tot ceea ce e necesar pentru supravieţuire. Aceasta e oportunitatea majoră a crizei economice globale ce vine: nu o renaţionalizare, dar prevenţie şi anticipare pentru momentele de criză sau război şi un rol al resurselor şi capacităţilor naţionale de producţie.

Rolul Uniunii Europene. Nevoia de relansare tot împreună.

În Italia am văzut în această perioadă fenomenele cele mai bizare şi reprobabile. Mai întâi ajutoare de la China şi Rusia, respectiv chiar Cuba, dar în formate ne-necesare sau inutile: medicii nu pot decât să dea sfaturi sau să lucreze ca necalificaţii şi voluntarii, pentru că nu au acces la pacienţi din lipsa dreptului de liberă practică. În schimb au venit 100 de militari ruşi care ajută la dezinfecţie, căutând, totodată, să preia tulpinile de coronavirus în scopuri greu de explicat dar lesne de anticipat.

În paralel, trolii se înmulţesc şi susţin atacurile informaţionale ruse, care merg în direcţia adâncirii faliei transatlantice, a rupturilor intra-europene, cu teze privind abandonarea Italiei de către UE – pe baza propagandei anti-europene a lui Salvini. Şi strigătele de ură ce îndeamnă la ieşirea din UE. O încercare patetică – nu lipsită însă, de priză – pentru a obţine o nouă ruptură europeană. E adevărat că toată această propagandă nu explică cine va plăti relansarea Italiei: China – care abia aşteaptă să cumpere ceva porturi sau industrie viabilă, precum şi o bucată din piaţa unicului stat european ce a acceptat să facă parte din proiectul chinez One Belt One Road? Nu are cu ce, are propriile probleme. Sau Rusia lui Putin? Nu are cu ce să-şi acopere propriul buget, din cauza preţului petrolului, iar valul de coronavirus abia se abate asupra Moscovei şi Sankt Petersburgului.

Soluţia finală tot la UE va trebui căutată. Şi aici, Uniunea Europeană trebuie să-şi realizeze limitele, dar şi lipsurile. Nu mai e vorba despre birocraţie, ci despre solidaritate şi decizie oportună şi eficace. Fireşte că fiecare luptă în primul rând pentru propriul public. UE nu are atribuţii în sănătate, în timp ce primul respondent în crize e statul. Iar mişcarea UE a fost chiar oportună şi rapidă în relaxarea regulilor financiare şi pe deficite, în crearea coridoarelor pentru transportul de mărfuri, în achiziţiile centralizate de bunuri necesare tuturor şi în sprijinirea statelor mai atinse de criză cu fonduri necesare. O va face şi la nivelul crizei economice globale, prin injectarea de bani în economiile europene. Nu prin ştergere sau mutualizare a datoriilor, însă.

Este oportunitatea revizuirilor, eficienţei şi retuşurilor şi la nivelul Uniunii Europene. Cu revizuirea excepţionalismelor şi a pornirilor radicale de construire a barierelor pe frontiere din partea unor state. Cu solidaritate reală, la niveul ajutorului umanitar şi a sprijinului în criză, dar cu respectarea opţiunilor deja luate şi a situaţiei obiective în care politicienii diferitelor state şi-au adus propria economie prin excesul de boemie economică şi de cheltuieli nechibzuite. Pentru că şi la nivel european, nu putem reuşi decât împreună, dacă nu vrem să ne prăbuşim cu toţii.