E bine ca giganții petrolului să intre la apă?

Corporațiile gigantice, cu active și cifre de afaceri de sute de miliarde de dolari, nu au fost niciodată în topul preferințelor oamenilor. Privite ca agenți de influență, care au banii și puterea necesară de a oprima oameni și destabiliza guverne, giganții petrolului intră, după dezastrul BP din Golful Mexic, în reorganizare. Iar asta nu-i neapărat un lucru bun.

Sau, cel puțin, așa sugerează Alexandros Petersen, un specialist în politici energetice, într-un articol intitulat “De ce avem nevoie de giganții petrolului”, publicat în ediția online a revistei Foreign Policy. Argumentul său pleacă de la anunțul făcut de BP, ca urmare a dezastrului în care a fost implicată și care a costat-o direct, în operațiuni de curățare, câteva miliarde de dolari, fără a aminti de fondul cifrat la 20 de miliarde, pus la dispoziția statului american, din care se vor plăti despăgubiri diferitelor afaceri care au avut de suferit, că își va vinde o parte din activele neesențiale, vânzări cifrate la aproximativ 30 de miliarde de dolari. Lovitura financiară primită de BP a determinat compania să se gândească la o restructurare și restrângere a activităților, după ce în anii ’90 și prima jumătate a acestui deceniu, compania s-a aflat în expansiune.
Petersen explică că dincolo de simpatia cu care este privită de opinia publică și chiar de unii oameni politici, restructurarea, adică restrângerea puterii și  influenței BP și a celorlalți cinci giganți (Exxon-Mobil, Chevron-Texaco, Conoco-Phillips și Total-Petrofina-Elf), care iau exemplu experiența companiei britanice, pentru Occident și interesele sale, vestea nu este chiar bună. Privind pragmatic, orice vid de influență lăsat de introvertirea acestor mari companii occidentale, va fi speculat de alți actori emergenți, cu o agendă politică chiar mai puțin benignă decât a acestor companii.

Riscuri politice și ecologice
Dincolo de cifrele brute, autorul arată că raportat la întreaga piață a energiei, cele mai mari șase companii occidentale, nu sunt chiar atât de mari. Conform cifrelor, aceste companii controlează aproximativ cinci procente din rezervele totale de petrol și gaze naturale ale lumii. Celelalte 95% se află, în general, sub autoritatea unor companii naționale, controlate de state ca Venezuela, Arabia Saudită sau Rusia, a căror agendă politică este de cele mai multe ori divergentă de cea a Occidentului. State “de încredere”, ca Norvegia, sunt excepția și nu majoritatea pe piața complicată a energiei. Deci, pe fond, dincolo de o antipatie umană față marii giganți, parțial justificată, opinia publică occidentală nu prea are motive să se bucure că influența guvernelor lor în domeniul energiei scade, și odată cu ea și securitatea energetică a Europei și Statelor Unite.  De asemenea, “setea” unor actori emergenți ca India și China, deci existența unei alternative de export, oferă posibilitatea statelor exportatoare de petrol să aibă mai multe atuuri în relația cu Occidentul.
Pe de altă parte, “naționalizarea” resurselor energetice a făcut ca giganții occidentali să aibă din ce în ce mai puțin acces la sursele facil de exploatat. Exploatările de suprafață au devenit mai puțin disponibile, motiv pentru care marile companii, care au acces la tehnologii sofisticate și fonduri suficiente pentru a cerceta metode inovatoare de foraj în zone dificil accesibile, au început exploatarea de “petrol neconvențional”. Forajul submarin, cum este cel care a declanșat dezastrul din Golful Mexic, este o soluție adoptată din ce în ce mai des de giganții petrolieri, pentru a exploata resurse vaste, dar care necesită fonduri și know-how. Petersen subliniază cu următoarea țintă este forajul la mare adâncime în zona arctică, unde dificultatea extracției este evidentă. De aceea, strict din perspectiva ecologică, acest tip de exploatare este un pericol, pentru că atrage după sine creșterea probabilității unor noi dezastre ecologice.