Dar funcţionează. În Orient dragostea sau ura pentru vecini este în funcţie de credinţa pe care aceştia o au, o afişează sau, dimpotrivă, o ascund.

Al-Fuheis nu este departe de Amman, câţiva kilometri de şosea care iese spre vest, printre livezi de maslini şi case opulente urcate pe dealuri, zona fiind şi cea mai căutată pentru investiţii imobiliare.

Nu aş fi ştiut mai multe despre acest oraş dacă nu s-ar fi întâmplat câteva lucruri:

unu. Unul din prietenii iordanieni, şi atunci şi acum ministru, avea un frate care fusese director la o firma de ciment din acest oraş. Franceză. Nu era ceva special, doar că nu erau multe oraşele iordaniene cu o mare investiţie din  Europa. Şi nici mulţi directori iordanieni la o fabrică europeană. Aşa am aflat că există.

doi. Tot aici era şi singura firmă care producea, poate o mai face, bere iordaniană. Adică locală, nu franciza Amstel, pronunţată drăgăstos „amistel”, care umple rafturile celor câteva sute de magazine de spirtoase care funcţionează în regat. Mai mult seara târziu. Numele ei, Carakale / Carakal, care vine de la o pisică sălbatică, un fel de râs de pustiu, are o rezonanţă interesantă pentru noi, recunoaşteţi. O făbricuţă mică, la capătul unui drum mereu neclar prin serpentinele sale înşelătoare săpate în pământul roşu. Şi un open bar, probabil singurul din Iordania, aflat chiar lângă ţevile de alamă ale cazanelor de fermentare.  Aşa am aflat că berea cea mai bună se bea pe o terasă cu vedere la mărăcinii deşertului.

trei. O biserică. Erau mai multe în oraşul de vreo 15.000 de locuitori, chiar cu şcoli confesionale ataşate, dar una, cu hramul Sfântului Gheorghe, era cea la care am ajuns într-o primăvară, întâmplător, invitat de un localnic – aceasta ar putea fi punctul patru - şi căreia i-am rămas ataşat. Nu în sensul acela, profund, ci doar ca un credincios în cutumele care ne guvernează viaţa, chiar dacă o fac diferită de a celorlalţi.  Aşa am aflat că nouă din zece biserici din Iordania au acelaşi hram.

Prima dată a fost şi singura dată când am stat jos. În primul rând, în spaţiul bărbaţilor - femeile aveau culoarul lor separat -, pe o bancă de lemn ca în bisericile catolice. M-am ridicat şi m-am închinat deodată cu ceilalţi, am primit împreună cu ei binecuvântarea preotului când acesta a trecut printre rânduri. Într-un târziu, văzând că şi alţii fac la fel, chiar şi pe timpul cântării imnurilor, am cumpărat două lumânări de la masa din stânga intrării, şi le-am aprins, pe rând, de la flacăra celor care erau deja înfipte în nisipul umed al celor două chivoturi aşezate în stânga şi dreapta altarului. Pentru vii şi pentru morţi.


Foto: Laurenţiu Sfinteş

Am revenit de atunci în fiecare duminică ce m-a găsit în Amman, de fiecare dată undeva la mijlocul slujbei, oraşul era la acea oră atât de liniştit, iar şoseaua, care ducea către fundul văii în care era situată biserica, liberă ca într-o zi de sărbătoare.

În Iordania, stat musulman, duminica, zi liberă, zi de odihnă era în această stare doar în acest oraş. Doar aici săptămâna avea cursul pe care îl ştiam de acasă, lunea prima zi de lucru, vinerea ultima. Şi cele două zile de repaos care urmau.

„Peste tot suntem o minoritate, chiar dacă protejată. Doar aici suntem cei care facem regulile”, mi-a spus, înainte de prima vizită la această biserică, prietenul meu iordanian. Că nu era, nici aici, întru-totul adevărat, mi-a spus-o tot el. Dar eu aşa am dorit să percep situaţia, ca o frondă victorioasă şi un pic decalată faţă de realitatea care ne înconjura.

Şi da, niciodată nu am mai stat jos. Dar am revenit, de fiecare dată, pentru a îndeplini, cu gesturi aproape mecanice, ritualul cumpărării celor două lumânări – obicei început cu ceva mai mult de un an înainte, când tragedia lovise familia noastră -, al aşteptării lângă ultimul stâlp de pe partea stângă a naosului, al aprinderii primei lumânări, pentru cei morţi, al aprinderii celei de-a doua lumânări, pentru cei vii, al semnului crucii, când flacăra s-a colorat galben în interiorul chivotului.

Era şi atunci o primăvară de izolare, într-un loc în care plecasem să uit. În pustiu se petrecuseră primele patimi. În pustiu mă întorsesem şi eu, să primesc şi să transmit lumină din ceară de Orient. Într-o biserică ce purta şi numele fiului nostru plecat.

Câteva zeci de duminici, câte două lumânări, câteva minute de tăcere, ascunsă printre imnurile care se rostogoleau sonor în valea înconjurată de măslini.