Sunt mesaje şi decizii care pot schimba sensul istoriei sau, în orice caz, pot servi drept catalizator sau precedent de invocat în managementul unor situaţii de criză viitoare. Pericolul pe care-l reprezintă este că, în mod direct, trimit la raţionamente în afara cadrului până acum general acceptat şi codificat prin acorduri sau tratate şi formând blocul legislaţiei internaţionale. Dacă au fost scoase pe masă, înseamnă că le vom vedea cu siguranţă la lucru. Fie mâine, fie puţin mai târziu, dar este evident că cineva s-a gândit mult şi a ieşit cu asta ca drum posibil de urmat pentru rezolvarea intereselor proprii, personale sau naţionale, sau ambele deopotrivă. Din acel moment, haosul se va declanşa cu o forţă teribilă, tocmai pentru că nu vor mai exista reguli de invocat sau obligaţii de îndeplinit pe o piaţă internaţională unde se va reveni la principiul forţei şi alianţelor rapide, circumstanţiale, de supravieţuire imediată.

Primul exemplu este votul - în opinia mea absolut stupefiant - dat miercuri de Senatul francez (cu 305 voturi "pentru" şi unul singur "împotrivă") în favoarea unei rezoluţii care solicită recunoaşterea oficială Republicii Nagorno-Karabach (puteţi accesa aici textul). Suntem în faţa unei situaţii cel puţin ciudate: avem o decizie care obligă guvernul să acţioneze într-un context absolut exploziv la care, din diverse motive, ar trebui să fim extrem de atenţi deoarece acum va începe, iarăşi îndestul de aproape de noi, discuţia despre dreptul la autodeterminare al popoarelor versus intangibilitatea frontierelor. Nu va fi deloc o discuţie teoretică deoarece totul se petrece în contextul în care în regiunea respectivă de-abia a fost iniţiat un Acord de pace funcţional între ruşi, azeri şi armeni, garantat de prezenţa a aproximativ 2.000 de soldaţi ruşi şi a unor trupe turceşti deplasate în teritoriu azer. Ce se va întâmpla în continuare?

Recunoaştere internaţională nu există acum pentru Nagorno-Karabah din partea nimănui, deci, teoretic, ar fi esenţial rapid de găsit o formulă acceptabilă. Asta ar fi remedial secession, un concept nou, foarte primejdios, care a apărut în ultimele decenii şi care afirmă că intangibilitatea frontierelor este cea care primează întotdeauna, cu excepţia cazurilor de extremă urgenţă, atunci când este pusă în primejdie imediată integritatea fizică a populaţiilor. Caz în care are loc o proclamare a independenţei, urmată imediat de o recunoaştere internaţională (vezi cazul Kosovo) şi acceptarea unei misiuni de tip "intervenţie militară umanitară". Chiar dacă atunci se spusese că era vorba despre o soluţie unică pentru un caz unic, irepetabilă, iată că s-ar putea ca focul să se declanşeze instantaneu dacă operaţiunea Kosovo este cumva repetată în folosul Armeniei.

Şi dacă da, atunci se va ajunge să se discute în cu totul alţi parametri despre situaţia din Crimeea şi, în orice caz, dispare pachetul de argumente în favoarea sancţiunilor. În plus, situaţia din estul Ucrainei în care "Grupul de la Minsk" din care face parte Franţa trebuie să găsească o soluţie negociată, are acum o problemă uriaşă de credibilitate diplomatică deoarece francezii s-au pronunţat oficial în favoarea recunoaşterii independenţei unei regiuni care, oficial, face parte din alt stat. În consecinţă, s-a antepronunţat de jure şi de facto.

Alt element teribil de complicat este că acţiunea senatului francez reprezintă şi o presiune de tip cu totul nou pentru Uniunea Europeană şi NATO care vor fi obligate acum să se pronunţe faţă de situaţia din enclavă şi, eventual, să aprobe viitoare acţiuni diplomatice şi militare ale Franţei în susţinerea unei alianţe cu Armenia. Pe cale de consecinţă, ce poziţie va lua Consiliul de Securitate şi - în caz că lucrurile se blochează acolo - care va fi susţinerea în Adunarea Generală a unei recunoaşteri de nou stat apărut prin procedeul remedial secession care va arăta lumii că situaţia din Kosovo este oricând repetabilă? Dacă în acest sens se deschide cutia cu viespi, atunci fiţi siguri va creşte exponenţial numărul teritoriilor care vor face apel imediat la acest procedeu, invocând suferinţele lor ca "naţiuni fără teritoriu" şi supuse unor operaţiuni diverse de tip purificare etnică şi culturală. Vă sună ceva cunoscut?

O altă situaţie cel puţin stranie s-a produs în SUA unde preşedintele în exerciţiu Donald Trump s-a adresat susţinătorilor săi din Pennsylnia prin intermediul unui telefon ţinut lângă un microfon de Rudy Giliani (foto), îndemnându-i "să inverseze" rezultatele alegerilor de acum două săptămâni, câştigate de Joe Biden. Ce înseamnă această afirmaţie prezidenţială conform căreia "trebuie să inversăm aceste rezultate"? Prin ce mijloace, folosind care pârghii constituţionale? Sau, aşa cum pare, este vorba despre un apel direct la nesupunere civilă, fapt care are câteva precedente în istoria mai veche a SUA, susţinută de teorii preluate de multe dintre grupurile anarhiste. Trump continuă: În America, noi avem alegeri libere şi cinstite ale căror rezultate le respectăm. Cetăţenii şi legile acestei ţări nu vor accepta nimic altceva!" . Mesajul pare extrem de limpede: dacă cetăţenii nu vor accepta situaţia, dacă vor urma apelul de a acţiona pentru inversarea rezultatelor acuzate a fi rezultatul manipulării şi fraudei, nu o vor putea face decât prin nesupunere civilă paşnică, adică printr-o grevă continuă presupunând neacceptarea niciunei decizii federale sau locale. Sau, de ce nu, opţiune deloc imposibilă, vor lua armele în mâini pentru a restaura dreptatea şi ordinea constituţională. Şi, fireşte, astfel, vor putea chiar să obţină "inversarea" rezultatelor.

După asta, înspre ce vor evolua democraţiile lumii? Ce jocuri vor susţine şi ce valize stau la rând, demult pregătite pentru a li se da foc în aplauzele entuziaste ale asistenţelor care, cu siguranţă, nu vor rata spectacolul? 

Nu am un răspuns. Poate fără legătură cu subiectul discutat, mi-am reamintit cuvintele lui Voltaire: „Politica este modul în care cei fără principii îi conduc pe cei fără memorie".