Cultura civică în secolul nerăbdării digitale

Schimbarea socială facilitată de Internet, deşi aparent puternică, este doar de suprafaţă. Speranţa investită în Internet este, probabil, prea mare. Tinde să ignore faptul  Internetul există într-o lume dată, unde egalitatea şanselor nu se traduce şi în egalitatea rezultatelor.

Tinerii din Moldova s-au mobilizat în minirevoluţia lor de astă vară cu ajutorul serviciului Twitter. Un preşedinte filipinez a fost răsturnat cu ajutorul SMS-urilor. Iar Barack Obama a adunat o jumătate de miliard de dolari pentru campania electorală cu ajutorul donaţiilor prin Internet. Putem spune, parafrazându-l pe Malraux, că politica secolului 21 va fi digitală sau nu va fi deloc? Şi mai putem spera că peste 20 de ani ea va deveni mai egalitariană? Vor putea peste 20 de ani cetăţenii Europei de Est sau de aiurea să preia frâiele politicii, dând tonul dezbaterilor şi mobilizând alegătorii peste capul politicienilor?

Cerem prea mult de la Internet?
Speranţa investită în Internet este, probabil, prea mare. Ea tinde să ignore faptul  Internetul există într-o lume dată, unde egalitatea şanselor nu se traduce şi în egalitatea rezultatelor. Internetul este o nouă formă de mediere a mesajelor, dar această formă este umplută cu un conţinut social şi politic extras dintr-o societate dată. Inegalităţile şi structurile acestei lumi vor avea un cuvânt de spus şi peste 20 de ani. Pe de altă parte, ar fi naiv să ne închipuim că Internetul nu va schimba nimic. Acesta este o tehnologie tipică pentru fenomenul numit de Schumpeter, al distrugerii creatoare. Deci întrebarea nu este dacă odată cu introducerea Internetului nu am deschis mai multe canale de comunicare ca înainte. Orice cetăţean cu iniţiativă, educaţie, timp şi bani poate să pornească un blog, nu? Şi orice blog poate fi citit de oricine. Întrebarea este ale cui bloguri vor fi auzite de cine.

David Gillmor, autorul cărţii We the media, joc de cuvinte ce pleacă de la fraza cu care se deschide Constituţia americană - „we the people”, ne spune că Internetul a democratizat mediile pentru că utilizatorii au devenit producători de ştiri. Adevărat, dar această afirmaţie uită că viaţa de zi cu zi este o realitate condiţionată. Când spuneam că orice cetăţean cu bani, timp, educaţie, şi iniţiativă, poate lansa un blog făceam o afirmaţie ce acoperă, de fapt, o infimă minoritate. Deşi toţi citim bloguri, puţini le scriem pentru că nu avem bani, timp sau capacitatea tehnică. Şi dintre cele pe care le citim, un număr infim sunt cu adevărat populare. Studii peste studii au arătat că un număr minuscul de bloguri atrag majoritatea cititorilor de ştiri de pe net. Clay Shirky, autorul foarte inteligentului volum Here comes everybody, atrăgea atenţia că 12% din blogurile de vârf din America colectau în 2003 circa 50% din legăturile de net. Iar Barabasi, un fizician secui devenit faimos în America cu vestitul volum Linked, arăta că traficul prin Internet este dominat de legea lui Pareto, conform căreia majoritatea legăturilor sunt deţinute de o minoritate de situri (instituţionale sau nu).

Barack Obama a fost ajutat de Internet să devină preşedinte, dar el nu a fost un nimeni cules de  pe stradă. Lansarea lui în politică a fost făcută în 2004, când a fost invitat să ţină discursul programatic la Convenţia Partidului Democrat. Între 2004 şi 2008, el fost masiv sprijinit de maşina de PR a partidului şi a fost doar susţinut, pe ultima sută de metri, de Internet. Care a jucat rolul de lentilă. A mărit un fenomen ce exista deja.

Mitul democraţiei digitale
Pe scurt, ca să luăm un exemplu mai banal. Un cetăţean român sau azer vrea să influenţeze evenimentele politice. Ca să o facă trebuie, în primul rând, să fie o voce recogniscibilă. Trebuie să îşi fi făcut un stagiu în presă, în ONG-uri sau în lumea politicii. Trebuie deci ca el sau ea să aibă un brand oarecare. Apoi trebuie să ştie cum să instaleze un soft, sau să angajeze pe cineva să o facă pentru el/ea. Mai trebuie să ştie ce să spună pe net şi să aibă destul timp ca să îl actualizeze. Când totul a fost spus, ne dăm seama că avem de-a face tot cu o ordine ierarhică, ca mai înainte. Nu toţii cetăţenii pot influenţa viaţa publică în mod egal. Cei care sunt deja faimoşi, pricepuţi, bogaţi, educaţi, sau cu cel mai mult timp disponibil, vor domina conversaţia. De curând, am făcut cu colegul Bruno Ştefan de la BCS un studiu despre cele mai recunoscute bloguri româneşti. Spre deosebire de clasamentele online, care se uită la legături şi menţionări pe net, am apelat la metoda simplă şi directă a interviului  de la om la om, folosind un eşantion naţional reprezentativ. Din răspunsurile celor 1.000 de români intervievaţi am aflat că unul dintre cei mai recunoscuţi blogeri români este... Mircea Badea. El, ca şi alte celebrităţi româneşti, şi-au mutat influenţa din viaţa de zi cu zi, pe net. Acelaşi fenomen îl putem vedea şi în zona politicii şi a comentatorilor, unde nume ca Tismăneanu, Traian Ungureanu, Iulian Comănescu, Costi Rogozanu domină şi pentru că au fost atât de prezenţi în presa tradiţională. Mai mult, pentru mulţi români de rând, blogul nici nu este cel mai interesant mod de a comunica despre chestiunile politice sau de interes public. Românii citesc ştirile online, dar se duc tot la siteurile ziarelor cunoscute. Aşa se face că Realitatea este una dintre cele mai puternice surse de ştiri digitale româneşti.

România nu face, din acest punct de vedere, decât să calce pe urmele altor spaţii mediatice. În Statele Unite a avut un fenomen similar. New York Times este un gigant incontestabil când vine vorba de ştiri online. Celebrităţi media, cum ar fi Ariana Huffington sau Tina Brown, au pus pe picioare cele mai puternice platforme ”new media„ -- The Huffington Post şi The Daily Beast -- ce bat multe bloguri scrise prin apartamente. Bloguri individuale, cum ar fi cel al lui Andrew Sullivan sau Glenn Reynolds au devenit instituţii sau au fost cumpărate de mass media.

Schimbarea socială, via cea mediatică, adusă de Internet este deci de suprafaţă. Dat fiind că oamenii au capacităţi limitate de absorbţie de informaţie, şi că strângerea şi diseminarea de date necesită paşi intermediari ce costă enorm, noul peisaj comunicaţional va rămâne şi peste 20 de ani ierarhic, dominat de vedete ce şi-au făcut un brand în alte zone, nemediate de net.

Dr. Sorin Adam Matei este profesor de comunicare la Universitatea Purdue, din statul Indiana, Statele Unite. A scris cartea Boierii minţii (Bucureşti: Compania, 2004).