Cozmin Gușă: Celelalte parteneriate necesare României

Cozmin Gușă argumentează necesitatea unor parteneriate cu puterile emergente, în special Rusia și China

Presiunile geopolitice la graniţa noastră, augmentate într-un mod explicit odată cu criza economică a emisferei vestice, ne vor forţa sa reconsiderăm de urgenţă atât alianţele existente, cât mai ales, să recalibrăm relaţionarea cu puterile emergente eurasianiste, neglijate nepermis de către o diplomaţie românească complexată şi deprofesionalizată.

Articol publicat în numărul 25 al revistei Foreign Policy România. Revista Foreign Policy România organizează astăzi, 17 noiembrie 2011, ora 16.30, in Aula Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, o dezbatere cu tema: „România în contextul geopolitic mondial. Unde (mai) suntem noi?”. Evenimentul va avea loc cu prilejul lansării cărţii „Imperialism în postcomunism”, lucrare scrisă de Cozmin Gușă.

Dar înainte de a prezenta pe scurt nişte opţiuni, consider potrivit să evoc câteva întâmplări particulare, contextualizate de opţiunea euroatlantică a României:
1.    Sfârşit de an 2002, vizita istorică a lui George W. Bush la Bucureşti, ce marca practic accederea României în structurile NATO; cea mai tare afirmaţie-eveniment (alături, bineînţeles de curcubeu), cea prin care preşedintele american indica explicit rolul de „pod”, cu circulaţie pe ambele sensuri, pe care România trebuie să-l joace pe direcţia Washington-Moscova; rezultanta: o asistenţă de politicieni complexată de evocarea surprinzătoare a fostului „frate de la Răsărit” într-un asemenea context, respectiv un prim-ministru buimacit (Adrian Năstase), care spunea câteva zile mai târziu că n-a înţeles ce-a zis Bush (!), iar noi am înţeles că nici nu-l prea interesează…
2.    Început de an 2005 şi anunţul entuziast al noului preşedinte Traian Băsescu că prima sa vizita externă va fi la Washington; cvasiconcomitent, se declanşează comunicări operative pe linia Kremlin-Casa Albă, soldate cu un telefon de la Washington către preşedintele Băsescu, care este rugat să nu se supere, dar să facă o rectificare publică prin care să anunţe că prima sa vizită externă trebuie făcută domnului Putin, la Moscova (în ordinea de „precădere geopolitică”); zis şi făcut, mai puţin rectificarea publică, urmarea fiind auspiciile glaciale sub care s-a pregătit şi desfăşurat prima parte a vizitei moscovite; finalul vizitei este însă spectacular şi cald, marcat prin celebrul episod al schimbului de numere de mobil între cei doi preşedinţi; la câteva săptămâni distanţă, în cursul vizitei din SUA a lui Traian Băsescu, un discurs debusolant al preşedintelui român, în care Rusia lui Putin e pusă la zid, „Marea Neagră – lac rusesc” etc., între România şi Rusia totul reîngheaţă, chiar mai puternic decât până atunci.
3.    Mijlocul anului 2011, Washington DC, în timpul unei discuţii cu unul dintre membri echipei Obama, apare pe fluxul de ştiri anunţul boicotării de către preşedintele României a summit-ului de la Varşovia, convocat (practic) de către preşedintele american; uşor jenat, pregătindu-mă să argumentez în faţa interlocutorului meu, am placuta surpriză să observ faţa satisfacută a acestuia - un prieten al României! -, în timp ce-mi spunea că doar un astfel de gest ar putea „reorienta” privirea geopolitică a lui Obama şi asupra României, prea mult neglijată şi ocolită de orice strategii/ investiţii pe parcursul ultimelor mandate de la Casa Albă; până azi, amicul meu a avut dreptate, episodul vizitei fulger a lui Traian Băsescu la Barack Obama fiind o parte vizibilă a reorientărilor (tardive?) evocate mai sus.
Concluzia mea este cea pe care-o menţionam la-nceput, a reconsiderării şi recalibrării relaţionărilor geopolitice, într-un context din ce în ce mai precar pentru România euratlantistă.
Ce-ar fi de făcut?
În mod clar, menţionez ca metodă de lucru antamarea unor noi relaţionari de sorginte geoeconomică, folosind chiar atuurile parteneriatelor euro-atlantice existente.
Şi-atunci, relaţia cu Rusia, spre exemplu, poate şi trebuie urgent recalibrată, măcar din perspectiva colaborarii interstatale în contextul transportului/depozitării de gaz natural, dacă nu chiar a renegocierii unor condiţii mai bune pentru import de energie; pentru un asemenea scop, de mare folos ar fi alonja estică a colegului din UE – Germania, devenită în mod evident „avocatul apărării” intereselor ruseşti în Europa; apelând la Germania pentru sprijin în renormalizarea relaţiilor cu Rusia, România nu numai că şi-ar spori considerabil şansele de reuşită, dar ar da şi Germaniei confortul „oficializării” - în fine! - a statutului de interfaţă rusească în UE, blamat puternic de „atlantişti”, dar atât de necesar totuşi în contextul păstrării functionalităţii economiei germane, dependentă de energia importată din Rusia, motorul ce ţine pe linia de plutire şi barca UE.
Apoi, relaţia cu Turcia, al cărei capital semnificativ de investiţii externe n-a reuşit să expandeze şi-n România (deşi şi-ar fi dorit!), poate fi potentaţă tocmai prin sprijinul partenerului SUA, ce coordonează (încă) de la distanţă macromişcările geoeconomice ale Turciei. Dacă în acest context ţinem cont de promisiunile neonorate ale americanilor legate de investiţii directe în economia românească, mai ales în condiţiile implantării scutului antirachetă, o încurajare făţişă pentru investiţii directe turceşti în România ar compensa indirect datoriile evidente ale partenerului american, deficitar în relaţia cu noi.
În fine, construcţia unei relaţii profitabile cu China. Neglijată mult prea mult timp de către nevolnica diplomaţie românească, construcţia relaţiei chino-române este îngreunată şi de orgoliul crescut al unei Chine prospere în condiţiile gravei crize economice ce marchează cu precădere spaţiul euro-atlantic. În aceste condiţii, apare în mod obligatoriu nevoia unei „pârghii diplomatice” ce-ar putea ridica nivelul de favorabilitate dinspre partea chineză către România. În această idee, să notăm relatările observatorilor avizaţi ai întâlnirii recente ruso-chineze, care enunţă o strategie comună Beijing-Moscova pentru „cucerirea” economică a unei Europe aflată în criză, strategie bazată pe atuurile diplomatico-energetice ruseşti, respectiv economico-financiare chineze. Calea de negociere a diplomaţiei româneşti cu partea chineză devine astfel evidentă, ţinând cont de elementele menţionate în acest articol.
Bineînţeles că toată această schemă de acţiuni – mult simplificată, dar sper că, totuşi, sugestivă - poate fi anulată rapid dacă am enumera handicapurile mai mult sau mai puţin vizibile pe care statul român le are azi, şi care-ar face cvasiimposibilă demararea unor acţiuni atât de sofisticate şi de productive. Am însă o credinţă pozitivă că, aşa cum ni s-a-ntâmplat mereu pe parcursul istoriei, slăbiciunile noastre şi poziţionarea geopolitică ne pun din nou în postura de-a fi „salvaţi” tocmai pentru a nu periclita interesele mai largi ale jucătorilor geopolitici ai momentului.
Fost şef de grup parlamentar, apoi consilier la vârf, Cozmin Horea Guşă are o îndelungată carieră pe coridoarele puterii din România. Cea mai recentă carte a sa, totodată teza de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti, Imperialism în postcomunism: Geopolitica dezordinii în fostul lagăr socialist (Bucureşti: Adevărul Holding, 2011), se distribuie cu această ediţie a revistei.