E dreptul nostru să le ignorăm cu desăvârşire, atât timp cât ambiţiile ne sunt cele cunoscute şi dependenţele profunde sunt acceptate şi chiar primite cu entuziasm de ceea ce, cu mare bunăvoinţă, denumim clasă politică incipientă şi cu o fragilă şi mereu incipientă democraţie.

Chiar este dreptul nostru, dar asta nu înseamnă că adevăratele proiecte, cele în care am fost invitaţi şi le-am declinat cu speranţa că, totuşi, măcar o singură dată, propaganda va bate realitatea, nu sunt alimentate cu sume enorme şi nu concretizează, în serie, pe mai multe meridiane şi paralele, o viziune a multilateralismului care să poată ridica în paralel destinele unor naţiuni în cea mai mare parte sărace, dar posesoare, alături de resurse uriaşe, de avantaje strategice imense. Că ne place sau nu, aşa este proiectul „Noului Drum al Mătăsii“, după părerea mea singura investiţie de dimensiuni gigantice care are acum un potenţial de creştere cvasi-nelimitat, marcat de deschiderea succesivă a noi şi noi trasee suplimentare care vin să se integreze în sistemul nervos intercontinental creat de axele pe care acum se desfăşoară aventura economică (dar şi ambiţiile militare subsecvente) ale Chinei pe cale terestră, aeriană şi maritimă; în sud, prin Oceanul Indian, trecând prin Suez, ajungând în Mediterana, apoi legătura prin Marele Nord, traversând Oceanul Arctic profitând de bazele de aprovizionare ruseşti, pentru a trece în nordul Atlanticului şi a ajunge la nordul european.

Interesant este că acum, în plină derută a economiilor naţionale şi semne de întrebare asupra capacităţii de recuperare a daunelor imense provocate de diversele crize suprapuse ale ultimilor ani, apare ca din ce în ce mai evidentă o tipologie a confrunării desigur demult existente, dar care, tocmai din cauza acestui context, devine profund antinomică şi începe să fie descrisă din ce în ce mai des în termenii raţionamentelor militare.

Avem, pe de o parte, un scenariu dominat de principiul unic de folosire a sancţiunilor, dorite ca din ce în ce mai extinse, totul pe principiul „ori cu ei, ori cu noi“, totul dublat de serii de acţiuni, cum nu se poate mai contondonte la adresa unor companii comerciale sau personaje politice care nu răspund comenzilor. Sistem care, în urmă cu peste un deceniu, chiar era de speriat deoarece, practic, în spaţiul occidental, toate  mişcările relevante se aliniau comenzii unice americane sau acţionau în acord profund cu acestea deoarece, pe fond, interesele economice esenţiale, liniile profunde de supravieţuire derivau toate din linia unică a „conductei“ americane protejate de „umbrela“ nucleară promisă de Armata SUA.

Al doilea scenariu, aproape pe neaşteptate - în orice caz luând prin surprindere cancelariile occidentale, a fost viziunea unei lumi multipolare (cu care toată lumea era de acord în principiu) dublată însă de viziunea „Noului Drum al Mătăsii“, bazată pe un tip de multilateralism novator. Adică nu sistemul ideologic şi viziunea să ordone crearea infrastructurii de suport, ci să fie propuse şi finanţate parteneriate bi şi multilateralec are să sprijine cu argumentele lor economice specifice ideea multilateralităţii active. Un exemplu este acest acord semnat între China şi Iran. Are o durată de 25 de ani şi prevede o investiţie a Beijingului în valoare de 400 miliarde de dolari.

Foto: Sâmbătă, preşedintele iranian Rouhani l-a primit pe ministrul chinez de externe Wang Yi în contextul semnării acordului  

Acordul nominalezeaă domeniile de investiţii în care vor lucra banii chinezi, inclusiv în sectorul bancar, în telecomunicaţii, în instalaţii portuare, căi ferate, sănătate şi tehnologia informaţiei. Se vor construi noi aeroporturi, o infrastructură de telecomunicaţii 5G acoperind întreg teritoriul naţional şi va oferi autorităţilor iraniene noul sistem chinez GPS BeiDou. Se mai vorbeşte şi despre întărirea cooperării militare, inclusiv antrenamente şi exerciţii comune, cercetare ştiinţifică în comun şi domeniul dezvoltării unor noi categorii de arme şi, evident, schimb de informaţii de interes militar. La schimb cu asigurarea de către partea iraniană a unei aprovizionări constante cu petrol care, combinată cu resursele care vin din Siberia, va acoperi cea mai mare parte a nevoilor economiei chineze, în continuare, de departe, cea cu ritmul de creştere cel mai important din lume.

Prea general?

Sigur, atunci iată ce se aşteaptă pentru unul dintre proiectele esenţiale la nivelul economiei iraniene şi a posibilităţii reale de conectare feroviară, ITI,  care să lege Teheranul de Noul Drum al Mătăsii via Turcia şi Pakistan, mai precis legătură directă între provincia chineză Xinjiang şi Iran, folosind linia feroviară pakistaneză ML-1.  Costurile proiectului nu sunt foarte mari (constructorii chinezi vorbesc de „doar“ 6,8 miliarde de dolari), dar va avea un rol-cheie în completarea valorii coridorului strategic China-Pakistan (CPCE) care ar trebui să fie încheiat în 2026. Segmentul de cale ferată de pasageri este deja refăcut operaţional din 2019 între Teheran, via Tabriz, şi Turcia (oraşul Van). 

Iranul devine ceea ce şi-a dorit de mult timp, adică un punct de conectare strategic care să profite de situaţia în care se va afla Afganistanul, „Acoperişul lumii“ după ce talibanii vor prelua controlul deplin al ţării. În acest sens, iranienii au investit în construcţia unei linii feroviare strategice care să asigure legătura cu oraşul afgan Herat. Linia Khaf-Herat are 150 de kilometri şi este doar prima formulă de demonstraţie a valabilităţii unui proiect strategic de căi ferate care să devină infrastructura esenţială pe care să se bazeze întreg sistemul de dezoltare viitoare din Eurasia şi să ofere ţărilor europene care doresc acest lucru o conexiune care, mai departe, să fie dublată de cea de autostrăzi, porturi şi aeroporturi. Cea care se dezvoltă acum în alte părţi ale Europei.

În acest context, cu această imagine sub ochi, trebuie evaluată importanţa retragerii trupelor coaliţiei internaţionale din Afganistan, în frunte cu americanii, deschizând regiunea către o negociere de pace care, dacă se va finaliza conform agendei propuse acum pentru Conferinţa de la Istanbul, va consfinţi acelaşi tip de participare la reconstrucţie şi stabilizare (începând cu cea de securitate) ca în Siria şi, cum arată unele semne, ca ceea ce se gândeşte pentru Irak şi Liban, aşa cum au arătat deosebit de clar, luna trecută, participanţii la conferinţa de la Moscova privind Afganistanul. De data asta, cu Erdogan în chip de cooordonator al negocierilor, lucrurile chiar că devin mai clare.

Dar noi am ştiut cumva să negociem locul nostru pe coridoarele de transport ale viitorului? Au apărut şi s-au închis zgomotos atâtea ferestre şi coridoare de oportunitate încât nu îndrăznesc să mă pronunţ. Chiar, de ce nu avem şi noi la Bruxelles un lobby românesc pentru interesele noastre naţionale? Măcar ar fi transmis pe mail hărţile astea. Cu analiza economică şi militară de rigoare.