Conflictul din Nagorno-Karabah. Deşi a pierdut în faţa Azerbaidjanului, Armenia mizează tot pe cartea pierzătoare rusă INFOGRAFIE

Armenii şi-au incendiat casele şi au părăsit regiunile retrocedate Azerbaidjanului

Armenia a mizat pe Rusia în conflictul din Nagorno Krabah împotriva Azerbaidjanului şi a pierdut. Totuşi, ca să rămână la putere, premierul armean Nikol Paşinian s-a declarat sâmbătă optimist cu privire la viitorul cooperării militare între Erevan şi Moscova. Aceeaşi greşeală a făcut şi Serbia după destrămarea fostei Iugoslavii.

Premierul armean Nikol Paşinian s-a declarat sâmbătă optimist cu privire la viitorul cooperării militare între Erevan şi Moscova, după înfrângerea militară a ţării sale în conflictul din regiunea Nagorno-Karabah cu forţele azere, transmite AFP.

”Sperăm că vom putea consolida cooperarea cu Rusia nu doar în domeniul securităţii, ci şi cooperarea militară şi tehnică”, a declarat Paşinian, în timpul unei întrevederi la Erevan cu ministrul rus al apărării Serghei Şoigu.

”Evident, a existat o perioadă dificilă înainte de război, dar situaţia de astăzi este chiar mai dificilă”, a adăugat şeful executivului armean.

La 9 noiembrie, Armenia şi Azerbaidjanul au încheiat, cu medierea Rusiei, un acord de încetare a focului în Nagorno-Karabah, după şase săptămâni de confruntări violente. Azerbaidjanul a recuperat astfel zone pe care nu le mai controla de trei decenii.

Acordul de încetare a focului a pus capăt acţiunii militare în Nagorno-Karabah şi în jurul său, enclava fiind recunoscută pe plan internaţional ca parte a Azerbaidjanului, dar populată majoritar de etnici armeni.

Ministrul rus de externe Sergei Lavrov şi ministrul apărării Sergei Şoigu s-au întâlnit la Erevan cu prim-ministrul armean Nikol Paşinian pentru a discuta despre punerea în aplicare a unui armistiţiu intermediat de Rusia în războiul din Nagorno-Karabah dintre azeri şi armeni.

Biroul lui Paşinian l-a citat pe premierul armean spunând în cadrul şedinţei de astăzi că armenii „au simţit întotdeauna sprijinul Rusiei” în timpul războiului, inclusiv „sprijinul” personal al preşedintelui rus Vladimir Putin şi al guvernului rus.

Şoigu i-a spus lui Paşinian că forţele de menţinere a păcii ruse desfăşurate pentru a monitoriza armistiţiul „au acoperit aproape întregul teritoriu” al regiunii separatiste a Azerbaidjanului, Nagorno-Karabakh, de când a fost semnat armistiţiul pe 10 noiembrie. „Au fost desfăşurate în total 23 de posturi [de securitate]”, a spus Şoigu. „Monitorizăm drumul către Stepanakert”, principalul oraş Nagorno-Karabah, cu o populaţie majoritar armeană, cunoscut în limba azeră sub numele de Xankandi.

Şoigu a mai spus că trupele ruse „asigură întoarcerea refugiaţilor”, adăugând că „viaţa paşnică a fost deja stabilită”. „Sarcina noastră principală este prevenirea vărsării de sânge”, a spus Şoigu.

Delegaţia guvernului rus s-a deplasat apoi la Baku.

Vizita delegaţiei ruse vine la o zi după ce preşedintele azer Ilham Aliev a anunţat că trupele sale au preluat controlul asupra districtului azer din Agdam în nord-estul Nagorno-Karabah. Agdam este unul dintre cele şapte districte azere din jurul Nagorno-Karabah, care a fost ocupat de separatişti armeni la începutul anilor 1990.

Încetarea focului, intermediată de Rusia, solicită ca toate cele şapte districte azere să fie sub controlul Baku, precum şi părţi din Nagorno-Karabah care au fost recucerite de forţele azere de când au reizbucnit luptele pe 27 septembrie. Patru dintre districte au fost recucerite de forţele azere în ultimul război de şase săptămâni.

Teritoriul recucerit recent de armata azeră include, de asemenea, oraşul strategic Susa din Nagorno-Karabah, care este cunoscut sub numele de Şuşi în armeană. Întoarcerea sub control azer a Agdamului şi a altor două districte aflate încă sub control armean a fost cerută în armistiţiul din 10 noiembrie. Cartierul montan Kalbacar, cunoscut sub numele de Karvachar în armeană, urmează să fie predat forţelor azere până pe 25 noiembrie.

Armistiţiul solicită, de asemenea, ca teritoriul aflat încă sub controlul armean în districtul Lachin să fie restituit Azerbaidjanului până la 1 decembrie. Forţele ruse de menţinere a păcii vor monitoriza un coridor de transport cu o lăţime de 5 kilometri prin districtul Lachin, menit să lege Armenia de Stepanakert/ Xankandi.

Şeful Statului Major al grupului de lucru rus pentru menţinerea păcii din Nagorno-Karabah a declarat, pe 20 noiembrie, că predarea Agdamului a fost efectuată fără incidente.

Evoluţiile vin la o zi după ce premierul de la Erevan Nikol Paşinian l-a concediat pe ministrul armean al apărării, Davit Tonoian, care a fost înlocuit de Vagharşak Harutunian.

Sătenilor armeni din Agdam li s-au acordat doar câteva zile să-şi părăsească casele, iar unii dintre ei le-au incendiat. 

Calcul greşit al Erevanului

În recentul conflict din Nagorno-Karabah, Armenia a estimat greşit că Moscova rămâne ultimul zid de apărare al Occidentului în faţa islamului. Ori, asta dovedeşte o necunoaştere a dorinţei de recucerire a Rusiei a ceea ce consideră că este zona ei de influenţă, scrie Olivier Roy, analist politic şi specialist al islamului în „Le Monde“.

Cum de a putut Armenia să fie aşa de uşor strivită în conflictul din Nagorno-Karabah, se întreabă Olivier Roy, semnatarul analizei din Le Monde. Analistul şi specialistul islamului vine cu unele explicaţii.

În momentul căderii URSS, Armenia, care avea o lungă istorie militară în cadrul armatelor ţariste şi sovietice, dispunea de un mare avans, în termeni de capacităţi militare, faţă de Azerbaidjan, ţară cu o istorie recentă şi fără tradiţie militară. Astfel, armenii au putut recupera Nagorno-Karabah dar şi alte teritorii azere în 1994. Acest avans a dispărut însă începând cu 2003, odată cu sosirea la putere la Baku a lui Ilham Aliev. Bugetul militar azer a devenit de 7 ori mai mare decât cel al armenilor.

„Colonizarea Armeniei de către puterea garantă rusă”

„O nouă bază rusă va fi stabilită în Nagorno-Karabakh. Dar aici nu este vorba doar de prezenţa armatei ruse. Rusia a preluat frâiele aproape tuturor sectoarelor cheie ale economiei armene: companiile ruseşti controlează conductele de gaz, chiar şi căile ferate au fost predate unei companii ruse.

Acorduri militare cu Rusia şi Turcia au permis dezvoltarea cadrelor şi antrenarea soldaţilor. În paralel, veniturile de pe urma hidrocarburilor au permis azerilor să cumpere masiv arme şi drone, în particular de la firme israeliene şi turce. Trebuie spus că pe piaţa armamentelor, Azerbaidjanul este un client excelent. În plus, regimul este stabil deci credibil în elaborarea unei strategii pe termen lung, notează Olivier Roy, citat de RFI.

În schimb, Armenia este în declin demografic, cu un buget militar care stagnează şi mai ales deturnat de oficiali corupţi. Situaţia politică este instabilă iar armata, fără mijloace, este demoralizată, lucru care face că a putut să fie cotropită aşa de uşor de forţele azere şi aliatele lor. Si totuşi, asta nu explică totul, e de părere analistul .

Fără a nega impactul incompetenţei, al corupţiei şi al instabilităţii politice, fără a nega disimetria forţelor în joc, există şi un alt factor care a contribuit la criza actuală şi anume faptul că Armenia a mizat pe un sprijin de neclintit din partea Rusiei contra ameninţării turce şi musulmane. Pe scurt, a crezut în această imagine a Rusiei creştine, ultimul zid de apărare al Occidentului în faţa islamului. În acest rol, Rusia ar fi trebuit să-i convingă pe azeri să nu treacă la ofensivă. Cu toate acestea, Rusia a lăsat în mod conştient şi deliberat Armenia să fie călcată în picioare.

Această imagine a unei Rusii «creştine» este agitată de două decenii de diverşi geopoliticieni occidentali, adesea apropiaţi extremei drepte şi cărora le place să lege chestiunile migratorii de geostrategie. In viziunea lor, Occidentul, ameninţat atât din interior cât şi din exterior de islam, ar avea Rusia pe post de ultim apărător.

A vedea astfel lcururile înseamnă a nu înţelege nimic din viziunea Rusiei care este, înainte de toate, fondată pe o politică realistă a raporturilor de forţe şi pe o concepţie foarte rusească şi foarte puţin occidentală, şi cu atât mai puţin creştină, a geostrategiei.

Rusia vrea să-şi recucerească fostele zone de influenţă. Musulmanii nu sunt un obstacol dar o carte de jucat printre multe altele. A folosit-o ca să diminueze Georgia, a mizat pe islam ca să reia controlul Ceceniei, şamd. În plus, Turcia nu mai este inamicul ereditar care fusese Imperiul otoman pentru Rusia ţaristă. Azi, pe trei fronturi diferite – Siria, Libia şi Azerbaidjan – forţe turceşti şi aliatele lor sunt în contact cu forţe ruseşti şi aliatele lor. Uneori nu se ştie cine de partea cui este dar ceea ce contează este pragmatismul, ba uneori chiar şi o bună doză de cinism, conchide Oliver Roy, analist politic şi specialist islamului.

Azerbaidjanul a plătit şi Turciei şi Rusiei

Azerbaidjan a luat lecţii de la Turcia, membră NATO, folosindu-se de experienţa sa în Afganistan, Siria sau Libia, pentru a obţine o victorie rapidă în războiul din enclava Nagorno-Karabah. În doar 43 de zile, Azerbaidjan şi-a recâştigat teritoriul din regiunea separatistă Nagorno-Karabah, formată din şapte districte din munţi, care fuseseră ocupate de separatiştii armeni încă de la începutul anilor `90, după căderea Uniunii Sovietice. Analiştii spun că trei factori explică de ce Azerbaidjan a avut succes pe câmpul de luptă acum, spre deosebire de războiul de acum aproape 30 de ani, când a pierdut în faţa Armeniei: tehnologia, tacticile şi Turcia. 

Sprijinul Turciei pentru Azerbaidjan a transformat acest război într-unul „diferit calitativ faţă de precedentele ciocniri”, consideră Alex Melikişvili, analist la HIS Markit Country Risk. El spune că prezenţa avioanelor de luptă F-16 turceşti la baza aeriană de la Ganca, al doilea mare oraş azer, a fosti „o confirmare tangibilă” că echilibrul geopolitic din Caucazul de Sud s-a înclinat în favoarea Azerbaidjanului. Deşi Azerbaidjan nu a publicat situaţia pierderilor sale, nu a ascuns faptul că a folosit drone de ultimă generaţie, cumpărate din Turcia şi Israel, pentru a-şi desfăşura atacurile aeriene şi a spiona câmpul de luptă.

Forţele armene au fost pur şi simplu „copleşite de superioritatea tehnologică a Azerbaidjanului pe câmpul de luptă”, spune Can Kasapoglu, directorul programului de securitate şi apărare de la EDAM (Centrul pentru Studii Economice şi de Politică Externă din Istanbul).

Forţele armene au fost lipsite de „senzori adecvaţi, acoperire cu capabilităţi electronice sau armamente anti-dronă”, pentru a se apăra în faţa aeronavelor fără pilot azere, arată Kasapoglu.

„Prima lecţie care reiese din ciocnirile azero-armene este vulnerabilitatea unităţilor terestre tradiţionale – formaţiuni blindate, mecanizate şi motorizate, în faţa conceptelor şi capabilităţilor avansate de luptă cu drone”, arată Kasapoglu.

Prin urmare, analistul spune că forţele armene au fost forţate rapid într-o „retragere neregulată şi nedisciplinată”, de pe poziţiile liniei de front, pe care o fortificaseră de-a lungul „liniei de contact”, încă din 1994, când conflictul precedent se încheiase printr-un armistiţiu.

Fuad Şahbazov, analist azer la Centrul pentru Comunicaţii Strategice din Baku, arată că Armenia „a putut să aibă doar armament rusesc, primind transporturi de arme din Rusia”, iar Azerbaidjan a avut marele avantaj al superiorităţii tehnologice.

„Între 90-95% din arsenalul său (al Armeniei) este format din armamente fabricate în Rusia. Însă Azerbaidjan a reuşit să îşi diversifice arsenalul, importând arme din Turcia şi Israel”, a spus Şahbazov, pentru Europa Liberă.

Azerbaidjan şi-a folosit fondurile provenite din exporturile de petrol şi gaze pentru a cumpăra în ultimii zece ani arme din ţări membre NATO. Achiziţiile au inclus sisteme de blocare a radarelor din Spania, artilerie din Cehia şi drone Bayraktar din Turcia.

„Dronele Bayraktar pot purta patru rachete, produse de asemenea în Turcia, rachete ghidate cu laser. Aceste drone au fost folosite în Libia şi Siria, unde s-au dovedit foarte eficiente împotriva armamentelor ruseşti”, mai explică analistul azer.

„În Siria, aceste drone au distrus foarte uşor sistemele antiaeriene ruseşti, precum S-300 şi S-400”, a mai spus analistul. În Libia, câteva zeci de sisteme anti-aeriene Panţir-1S ruseşti au fost distruse recent de drone turceşti Bayraktar TB2 şi Anka-S, acestea din urmă fiind dezvoltate de TAI.

„Acest lucru a provocat un scandal în Rusia, pentru că Turcia a produs arme care pot lovi foarte uşor toate sistemele de apărare antiaeriană care au fost promovate de Rusia ca fiind cele mai eficiente sisteme antiaeriene din lume”, arată Şahbazov.

Analistul turc Kasapoglu spune că avantajul tehnologic nu a venit însă doar de la dronele de luptă şi de supraveghere cumpărate de Azerbaidjan. Turcia a transferat la Baku şi „o doctrină completă de război robotizat şi un concept al operaţiunilor”.

„În mod curios, campania cu drone a Azerbaidjanului a semănat puternic cu Operaţiunea Spring Shield a Turciei, împotriva armatei siriene Araba, de la începutul lui 2020”, scrie Kasapoglu într-o analiză publicată de Jamestown Foundation.

Operaţiunile militare azere „au copiat modul de luptă al forţelor armate turceşti din timpul operaţiunii Spring Shield”, arată Kasapoglu. Acest lucru reiese din felul în care artileria şi lansatoarelor de rachete multiple ale Azerbaidjanului au lucrat „în strânsă coordonare cu sistemele de aeronave fără pilot, însărcinate cu strângerea de informaţii, de ţinte şi evaluarea pagubelor din luptă”.

„A doua mare asemănare a fost vânătoarea sistematică a apărării mobile antiaeriene a inamicului”, mai arată Kasapoglu. Analistul azer Şahbazov adaugă că Azerbaidjan a reuşit să expună apărarea antiaeriană a Armeniei, sacrificând o flotilă de avioane biplane Antonov AN-2, de origine sovietică, pe care „probabil le-a cumpărat din Ucraina”.

Fabricate la sfârşitul anilor 40, aceste avioane sovietice sunt folosite acum mai ales la stropirea culturilor agricole sau pentru a stinge incdendii de pădure. Sunt considerate inutilizabile în războiul modern.

Cu toate acestea, spune analistul Şahbazov, Azerbaidjanul şi-a modificat aeronavele Antonov AN-2, astfel încât să poată zbura teleghidat, la altitudini joase, deasupra poziţiilor antiaeriene ale Armeniei.

Preşedintele azer Ilhan Iliev şi soţia sa, care este vicepreşedintă, au vizitat, săptămâna trecută, teritoriile cucerite de la armeni

Nu doar armamentele high-tech şi doctrina luptei robotizate au fost împărtăşite de Turcia Azerbaidjanului. Filmările de luptă de pe platforme precum Telegram, postate din câte se pare de soldaţii azeri, arată cum Baku a învăţat tacticile folosite de forţele coaliţiei americane împotriva talibanilor din munţii Afganistanului, de după 2001. În ofensiva Azerbaidjanului din Nagorno-Karabah, atunci când au fost create breşe în liniile de apărare armene, după atacurile iniţiale cu drone, s-au infiltrat echipe de comando azere în păduri şi au ocupat poziţii în jurul oraşelor şi satelor, pentru a avansa în teritoriu.

În Hadrut, cu câteva zile înainte ca cele două părţi să pornească lupta, rezidenţii etnici armeni vorbeau că au văzut „bărbaţi străini, nu armeni”, care se infiltraseră în casele părăsite şi erau deja prezenţi în oraş. Descrie ca fiind „grupuri de sabotori” atât de Baku, cât şi de Erevan, echipele de comando azere au putut să ofere coordonate de ţintă din poziţiile lor, direcţionând tirurile Azerbaidjanului cu rachete, obuze sau din aer.

Mustafa Hajibeyli, un veteran armean al războiului din anii 90, a povestit pentru Europa Liberă că tacticile par să fi fost repetate în tot acest război de către forţele de la Baku, care ocupau oraşele şi satele de pe flancul sudic al Nagorno-Karabah, de-a lungul graniţei cu Iranul, „forţând inamicul să predea oraşele fără mari lupte”. Analistul azer Şahbazov arată şi el că tacticile de comando folosite de forţele SUA şi NATO în Afganistan au fost preluate de Azerbaidjan în acest război din Nagorno-Karabah, cel mai probabil la încurajarea armatei turce, care a jucat un rol-cheie în Afganistan.

„Forţele speciale azere s-au antrenat în academiile militare ale Turciei şi ale Pakistanului pentru mulţi ani. Am văzut această tactică în acest război”, spune Şahbazov, pentru Europa Liberă. 

În plus, dispunând de resurse financiare din hidrocarburi, preşedintele Azerbaidjanului şi-a permis să plătească şi Turcia şi Rusia, în schimb, Armenia nu a ştiut să se folosească de numeroasa diasporă din Occident şi a mizat doar pe Rusia. Aceeaşi greşeală a făcut şi Serbia după destrămarea fostei Iugoslavii, a mizat pe Rusia şi a rămas în urma multora din fostele republici iugoslave care sunt acum membre UE şi NATO.