Columbia sub al doilea mandat de preşedinte al lui  J. M. Santos.  Pace sau război ?

Nu este exclus însă să asistăm pe termen mediu la o escaladare a tensiunilor sociale în multe dintre statele Americii de Sud, asemenea evenimentelor Primăverii Arabe. Foto: Zocalo

Duminică, 15 iunie, Juan Manuel Santos a câştigat cel de al doilea său mandat de preşedinte al Columbiei, reuşind să îl învingă în al doilea tur electoral pe contracandidatul său Oscar Ivan Zuluaga.

           Susţinut de fostul preşedinte Alvaro Uribe, Zuluaga este marele perdant după ce reuşise a câştiga primul tur al alegerilor. Mesajul său a fost unul categoric, catalogând rebelii FARC drept terorişti acuzând totodată  demararea negocierilor cu aceştia. În viziunea sa, soluţia este de natură militară şi nicidecum politică.

            FARC, cea mai mare mişcare de insurgenţă din America Latină, este o grupare de inspiraţie marxistă militând  astfel din punct de vedere  ideologic pentru drepturile populaţiei defavorizate. De la ideologie la practică este un drum lung în cei peste 50 de ani de activitate marcaţi de violenţă şi moartea a peste 200 000 de civili columbieni. În acest sens, dispunând de un număr de peste 8.000 de luptători, FARC nu a ezitat totuşi să îşi creeze adevărate brigăzi de copii soldaţi, dezvoltând în acelaşi timp venituri imense din traficul de droguri.

             Santos a demarat în 2012 însă, aşa numitele în acea perioadă “istorice negocieri de pace”. Desfăşurate la Havana cu sprijinul guvernului cubanez, negocierile au înregistrat până în prezent doar mici progrese, cele două părţi beligerante fiind încă departe de a parafa acordul final. Această politică nu numai că l-a îndepărtat pe Santos de  fostul său mentor, Uribe,  dar a reuşit chiar să conducă către divizarea facţiunilor politice de stânga.

            Sub sloganul Alegerea între pace şi război, Santos a reuşit să îşi menţină puterea la Bogota, însă viitorul ţării este încă incert  alegerea nefiind totuşi atât de simplă,  cele mai posibile scenarii de viitor  dând naştere unor semne de întrebare.  Este greu de crezut  în primul rând că actualul regim va reuşi să ajungă la un acord de pace atât cu FARC cât şi cu Armata de Eliberare Naţională.

            Mai apoi, profitând de corupţia guvernului dar şi de presiunea care apasă pe umerii preşedintelui, este posibil ca FARC să fie admisă ca grupare politică păstrându-şi în acelaşi timp latura paramilitară, asemenea Hezbollahului libanez. Ar fi un mare eşec, şi nicidecum o reuşită pentru Bogota, care după spusele elitelor culturale, ar pune Columbia în faţa riscului marxist care a ruinat Cuba şi Venezuela.

            Chiar şi în situaţia în care FARC ar ajunge la un acord final favorabil guvernului columbian, este greu de crezut că liderii de rang inferior vor dori să renunţe la avantajele materiale câştigate ca urmare a activităţilor ce ţin de crima organizată. FARC este totuşi cel mai mare cartel producător de cocaină la nivel mondial, câştigând sute de milioane de dolari anual.

            Deşi după spusele oficialilor columbieni soluţionarea conflictului  ar aduce o creştere anuală a PIB-ului de 7%, permiţând chiar exploatarea unor zone miniere aflate în aria de control a rebelilor, principalele riscuri privind securitatea naţionala a Columbiei sunt de ordin politic şi social, şi  abia apoi de ordin militar. Acordul va aduce schimbări vizibile doar în micile localităţi de la graniţa statului, unde rebelii au o capacitate mare de acţiune, şi nicidecum în marile centre urbane. Corupţia rămâne însă principala vulnerabilitate, dând naştere unui stat captiv în care aproximativ 1% din totalul populaţiei se bucură de un trai luxos în timp ce clasa de mijloc aproape că nu mai există.

            Reforma agrară sau dezvoltarea sistemului social  sunt încă obiective îndepărtate, Columbia rămânând din nefericire un focar al insecurităţii globale. Santos are toruşi şansa de a juca această carte istorică a ţării sale însă opacitatea negocierilor face ca oricare dintre scenariile enumerate mai sus să rămână valabile. Nu este exclus însă să asistăm pe termen mediu la o escaladare a tensiunilor sociale în multe dintre statele Americii de Sud, asemenea evenimentelor Primăverii Arabe. Acest lucru este posibil şi în Columbia lui Santos sau a altui viitor preşedinte, în ciuda faptului că în fiecare după amiază televiziunile delectează populaţia cu trei emisiuni de reality  show şi patru ore de telenovele.