În plus, motivaţia revizionismului şi a încălcării repetate a regulilor, normelor şi organizării internaţionale şi a propriilor angajamente vine tot mai mult din poziţiile recursului la dreptul istoric. O face Rusia când face recursul de legitimitate la cel de-al Doilea Război Mondial, o face când contestă, mai nou, prin vocea lui Vladimir Putin, succesiunea URSS şi graniţele fostelor state unionale – la 30 de ani de la destrămarea imperiului comunist - şi o face şi China, când revendică 90% din Marea Chinei de Sud, Marea Galbenă şi Marea Chinei de Est. O modă periculoasă care pune sub semnul întrebării zicala potrivit căreia cel mai bun aliat al unui stat mic este dreptul internaţional!

Confiscarea victoriei asupra Germaniei naziste. Rusia şi revenirea la Uniunea Sovietică cea Mare, a lui Stalin

Rusia a fost întotdeauna legată de componentele de legitimare istorică. Şi chiar dacă l-a negat pe Stalin la condamnarea lui Hrusciov din celebra şedinţă ce a generat fenomenul destalinizării, chiar dacă a condamnat Pactul Ribentropp-Molotov în Congresul Deputaţilor Poporului URSS în 1990, revenirea lui Putin la imnul sovietic, cultul lui Stalin şi simbolistica grandorii imperiale a avut relevanţa sa. Şi această relevanţă creşte în actualitate cu cât cresc ambiţiile renaşterii ruse.

În simbolistica rusă şi baletul legitimităţii revendicării Imperiului în spaţiul post sovietic, Rusia lui Putin a revenit la glorificarea luptei sale în cel de-al Doilea Război Mondial. A ascuns sub preş şi negat, chiar, relevanţa Pactului Ribentropp - Molotov – de fapt înţelegerea Hitler - Stalin, de rupere şi scindare a Europei de Est prin împărţirea Poloniei între cei doi aliaţi şi raptul Bucovinei, Basarabiei şi Ţinutului Herţa de către Uniunea Sovietică Apoi a revendicat doar pentru sine, în exclusivitate “Războiul Patriotic”, “Marele Război pentru Eliberarea Patriei”, Înfrângerea Germaniei Naziste şi 9 Mai - Ziua Victoriei. Excepţionalismul rus s-a bazat pe cele 12 milioane de victime umane. Mai nou, e o întreagă mişcare de condamnare a unei Polonii pe care Rusia o declară - şi vrea să o consacre - ca antisemită!

În fapt, nici una dintre susţineri nu e bazată pe adevăr istoric, iar Istoria şi Europa - şi cea Vestică, dar mai ales cea Centrală şi de Est - şi partenerii de peste Mânecă şi peste Ocean au pus lucrurile pe făgaşul firesc, contestând această pretenţie a Rusiei. În fapt, Germania nazistă a capitulat la 8 mai în faţa trupelor anglo-americane împănate cu reprezentanţi ai trupelor franceze, iar la 9 mai, partea rusă şi-a orchestrat propria victorie, o a doua capitulare, marcată şi de sinuciderea lui Hitler, căderea Berlinului dar şi de competiţia ruso-americană (aliată occidentală) pentru a ocupa enclava Fulda din jurul râului cu acelaşi nume ce nu fusese adjudecată încă de nimeni.

În fapt, URSS nu a înfrânt SINGURĂ Germania Nazistă. Debarcarea din Normandia nu-i aparţine, şi ea a eliberat mâinile unei Uniuni Sovietice strânsă la colţ. Apoi debarcările în sudul Italiei şi a Greciei nu-i aparţin, de asemenea. Nu mai vorbim de zecile de naţiuni care au contribuit cu trupe – inclusiv Armata Română – la eliberarea propriului teritoriu şi al teritoriilor altor state, în Campania din Vest.

Ascunderea cinică şi incorectă a oricărei referiri la acordul cu Germania nazistă a lui Hitler - care a fost atunci un bun partener al Uniunii Sovietice a lui Stalin – a făcut ca această împărţire mârşavă a Europei Centrale şi de Est să nu mai apără în celebrele tirade ale propagandei ruse de tip nou a lui Putin. Ceea ce e ruşinos a dispărut din manuale şi din prim planul dezbaterii publice. Iar istoricii ruşi au cele mai mari dificultăţi să argumenteze unitar aceste tangaje de înţelegere şi ideologizare, de instrumentalizare politică a ceea ce Rusia lui Putin numeşte drept istoric.

Apoi referinţa la numărul de victime ascunde şi altceva: lipsa de interes, grijă şi preocupare a comandanţilor sovietici pentru propriile trupe şi trimiterea deseori a acestora ca şi carne de tun în faţa maşinii de luptă germane. Nu e nici grijă, nici interes, nici strategie, nici război sau sacrificiul unei naţiuni, ci trimiterea fără discernământ la moarte a milioane de cetăţeni proprii, nu rareori fără nici o dotare. Trecem – la capitolul argument ale contribuţiei unanime a lumiii la înfrângerea Germaniei naziste - peste ajutorul financiar şi în armament oferit de America Uniunii Sovietice şi alte forme de sprijin care au fost determinante în faţa lui Hitler, cu nici 4 ani înainte aliatul ales al lui Stalin în împărţirea lumii.


FOTO EPA-EFE

Maxima complicaţie etnică, apărarea ruşilor de pretutindeni şi politica revizionismului sovietic a lui Putin

Mai nou, la 21 iunie, Vladimir Putin a lansat formal o nouă revendicare ce e concretizează în revizionism calificat. De data aceasta ţinta fiind spaţiul post-sovietic. Într-un interviu la televiziunea rusă, Vladimir Putin a afirmat că: „La crearea Uniunii Sovietice, în acord era prevăzut dreptul de ieşire, dar fiindcă nu era stabilită procedura, apare întrebarea: dacă o republică oarecare a intrat în componenţa Uniunii Sovietice, dar a primit în bagajul său enorm de multe pământuri ruseşti, teritorii ruseşti tradiţionale din punct de vedere istoric, iar apoi a hotărât deodată să iasă din componenţa acestei Uniuni – în cazul acesta să fi ieşit cu ce a venit şi să nu fi cărat cu sine „cadourile” de la poporul rus.

Evient că avem de a face cu un mare fals: nici un stat nu s-a alăturat de bună voie Uniunii Sovietice, ci a fost ocupat. Nici un stat nu a oferit sau primit teritorii, ci Stalin a redesenat harta şi frontierele bazate pe principiul maximei complicaţii etnice, pentru satrapul sovietic contând ca URSS să nu se mai poată descompune în fragmentele ocupate de la alte state şi să încerce uniformizarea demografică şi crearea aberaţiei numită “popor sovietic”. Nu întâmplător Uniunea Sovietică a fost numită, după cel de-al Doilea Război Mondial “Închisoarea popoarelor”.

Cât despre pretinse „cadouri” teritoriale, pe care le-ar fi făcut Federaţia Rusă în varianta sa de redesenare a republicilor sovietice, ele au fost în beneficiul său ca schimburi teritoriale. În cazul Ucrainei, Kazahstanului, Belarusului, Estoniei, Federaţia Rusă nu numai a „cedat”, ci şi a primit teritorii. De fapt, Stalin la Kremlin a decis aceste modificări de frontiere. La dizolvarea Uniunii Sovietice, statele noi independente, care constituiau împreună Comunitatea Statelor Independente, au semnat la Alma Ata acordul potrivit căruia îşi repectă reciproc integritatea teritorială, suveranitatea şi independenţa în limitele frontierelor pe care le-au avut ca state unionale. De ce vine Putin după 30 de ani să revendice teritorii?

Chiar a doua zi după interviul cu Putin, pe 22 iunie, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a încercat să asigure toată lumea că Rusia nu are pretenţii teritoriale faţă de ţările vecine. Greu de negat. În acelaşi interviu, Putin spune că „Crimeea a fost întotdeauna a noastră, chiar din punct de vedere juridic”. O Rusie revizionistă şi revanşardă se naşte mai nou la Kremlin, cu pretenţii şi noi abordări chiar la adresa istoriei proprii din ultimii 30 de ani. Ideea existenţei unor “teritorii tradiţionale ruseşti” excede în cinism şi aberaţie juridică ideea asumării unilaterale a apărării unor categorii ipotetice numite ruşi, rusofoni şi compatrioţi şi teoria post şi neo-imperialistă pe care o trădează aceste abordări.

Deci Rusia îşi trădează propria istorie, propriile angajamente, propriile poziţii din ultimii 30 de ani. Revizionismul de tip nou ameninţă să reprezinte o constantă care va mai apărea şi în relaţia cu terţe state vecine, partenere de nevoie şi constrânse de Rusia Sovietică, pe cale militară, să intre în Imperiul sovietelor de muncitori şi ţărani. Iar orice proiect integraţionist propus vreodată de Rusia spaţiului post-sovietic - inclusiv celebra Uniunea Economică Eurasiatica, ca şi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, toate devin caduce astăzi când Putin anunţă opţiunea de refacere prin forţă a Uniunii Sovietice sau măcar acapararea de noi teritorii de la vecinii săi după bunul său plac.

China şi dreptul istoric prin care instituie dreptul forţei în Marea Chinei de Sud şi Est

Şi China a împărtăşit, în ultima vreme, aceeaşi înclinaţie spre a invoca dreptul istoric ca subiect şi argument când vine vorba despre aplicarea forţei în relaţiile internaţionale. Spaţiul maritim a devenit zona de dispută predilectă, „pentru succesul apărării suveranităţii şi dezvoltării Chinei”, în special zona dinăuntrul primului lanţ de insule ce leagă Okinawa (Japonia), Taiwan, Filipine şi restul zonei maritime până la Malaysia, cuprinzând astfel Marea Galbenă, Marea Chinei de Est şi Marea Chinei de Sud. În inima acestei zone este „linia în nouă puncte” prin care China susţine că îi aparţine în jur de 90% din Marea Chinei.

Desigur, zona în cauză nu este singura în care China este angrenată în dispute teritoriale maritime, aceasta fiind legată din punct de vedere narativ de Marea Chinei de Est, deoarece fac parte din aceeaşi încercare a Chinei de a recupera ceea ce a pierdut în „secolul umilinţei”, Xi Jinping declarând că insulele din Marea Chinei de Sud sunt ale Chinei prin drepturi istorice, ceea ce susţine şi în privinţa insulelor Senkaku/Diaoyu (în dispută cu Japonia şi Taiwan).

Guvernul de la Beijing consideră că insulele Pratas (disputate şi de Taiwan), insulele Paracel (disputate şi de Taiwan şi Vietnam), insulele Zhongsha, din care fac parte bancul Macclesfield şi bancul Scarborough (diputate şi de Filipine şi Taiwan) şi insulele Spratly (disputate şi de Taiwan, Malaysia, Filipine şi Vietnam) în aparţin. Poziţia oficială a guvernului chinez este aceea că „activităţile poporului chinez în Marea Chinei de Sud datează de peste 2000 de ani în urmă. China este prima care a descoperit, numit, explorat şi exploatat Nanhai Zhudao (adică anumite insule din Marea Chinei de Sud) şi apele relevante şi este prima care şi-a exercitat suveranitatea şi jurisdicţia asupra lor în mod continuu, paşnic şi relevant, stabilind astfel suveranitatea teritorială şi drepturile şi interesele relevante în Marea Chinei de Sud.

Însă pretenţiile teritoriale ale Chinei nu îşi găsesc baza în legea internaţională, conform deciziei din iulie 2016 a Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga, ce a venit după ce statul filipinez a căutat mediere internaţională, după ocuparea de către China a bancului Scarborough. Conform deciziei, linia în nouă puncte a Chinei bazată pe drepturile istorice pe care susţine că le are nu îşi are temeiul în dreptul internaţional, iar niciuna dintre insulele Spratly pe care le declară ca ale sale şi pe care le-a transformat în avanposturi militare nu sunt insule conform Convenţiei Naţiunilor Unite privind Dreptul Mării – UNCLOS care are drept semnatar şi China.

Această propensiune a Rusiei şi Chinei de a recurge la invocarea dreptului istoric pentru a justifica mişcări de forţă, revendicări nelegitime şi profund nelegale de teritorii sau acţiuni de ocupaţie relevă o mare problemă a lumii care se naşte. Nu numai aplicarea forţei în relaţiile internaţionale pentru a rezolva probleme politice sau de imagine interne. Nu numai Politica de Mare Putere, negocieri şi pertractări, chiar Mari Târguri pe seama terţilor între marii actori potenţi. Dar o lume în care revenirea la orice moment istoric de mărire teritorială sau individuală a unui stat, chiar în perioade imperiale, să devină o practică la fel de nocivă ca naţionalismul secolului 20, care a dat două războaie mondiale, din tentativa unora de a face Germania Mare, Italia Mare, sau Albania Mare, Croaţia Mare sau Serbia Mare – după prăbuşirea Zidului Berlinului. Mai nou Rusia mare cât Uniunea Sovietică, sau China mai mare decât a fost vreodată în istorie.