Alina Mungiu-Pippidi: Cum am ajuns în război cu Iranul (II)

Aşa e cu oamenii ăştia: întâi vând armamentul. Pe urmă provoacă războiul. Şi tot aşa.

La o săptămână după măreaţa decizie a preşedintelui în curs de suspendare Donald Trump de a asasina un terorist de stat iranian, situaţia, după cum era previzibil, e aşa:

• Fiind vorba de o armată şi nu de celule teroriste, respectivul a fost imediat înlocuit.
• Ţara întreagă, în care erau opozanţi care mai mişcau, mai ales în universităţi, s-a unit în cuget şi simţiri şi nimeni nu o să mai aibă curaj să se opună regimului, de frică să nu fie considerat agentul unei puteri străine care asasinează un iranian fără judecată.
• Parlamentul irakian, care e democratic ales datorită intervenţiei americane după al doilea război din Golf, a votat ca trupele americane să plece şi s-au şi dat instrucţiuni oficialilor americani să îşi facă bagajele (Pompeo spune că a fost o neînţelegere).
• NATO şi noi am decampat în viteză de pe unde eram în Iraq (ne-am ”repoziţionat”, desigur) de frică să nu ne cadă în cap rachetele răzbunătoare din Iran, deci am abandonat la shiiţi exact terenul din Irak, unul dintre cele pentru care se duce lupta (şi unde nu erau aşa tari cât timp îi asuprea Saddam Hussein, de noi dat jos).
• Iranul a tras cu competenţa sa obişnuită şi fără mare ţintă, omorând soldaţi americani în Kenya şi mai ales civili care zburau cu Ukrainian Airline, şi a ameninţat că, dacă americanii nu se liniştesc, data viitoare lovesc în Haifa şi Dubai, ţinte integral civile şi mari aglomerări (mai încet cu cumpărăturile în Dubai sezonul ăsta, români, cheltuiţi banii la mall, că ţara are nevoie să crească mai mult de 4 la sută, cît ne-a lăsat moştenire PSD).
• E adevărat, cele 4 ambasade americane despre care zice Trump că ar fi fost altfel atacate, nu au fost. Dar nu avem decît cuvîntul lui că ar fi fost, iar apoi efectul era sigur acelaşi, însă fără pierderi, dacă în loc de o rachetă dădea un tweet. Ar fi zis: Băi, nu vă e ruşine? Ştiu ce pregătiţi în locaţia A, B şi C! O să vedeţi voi mânia poporului american dacă nu o lăsaţi baltă! Iranul, care după cum s-a văzut duce şi o luptă de imagine – nimeni nu îşi poate permite să nu o facă, ar fi spus imediat: Trump delirează! Niciun fel de atacuri contra unor ambasade nu sunt plănuite de noi! Şi iată aşa scăpau cu viaţă peste o sută de canadieni şi iranieni de rînd…
• Centrul de cercetare Pew a făcut un sondaj în vreo 30 de ţări ca să afle că în vestul Europei încrederea în Trump e sub zece la sută şi lumea îl consideră o ameninţare mai mare ca Iranul, Germania e în fruntea listei. E adevărat că în America are aprobarea votanţilor republicani la 87%.

Şi taman peste toate, Nancy Pelosi a şi trimis mai departe la Senat actele de suspendare…

Nu am crezut niciodată pînă acum că suspendarea lui Trump are şanse. Pretextul ucrainean e prea slab şi majoritatea republicană din Senat le ajungea ca să îl apere. Dar nu trebuie uitat că există scenariul House of Cards 1, discutat din primul an lui Trump în mediile politice din DC, anume că Trump poate fi suspendat şi înlocuit cu vicepreşedintele Pence, care e de fapt şi mai agresiv în materie de politică externă decît el. Republicanii au avut întotdeauna această variantă şi dacă se ajunge ca Trump să fie considerat „a liability”, putem avea suprize. Că nu e ca la noi, nu vin democraţii la putere dacă pică Trump, după ce a dovedit că e iresponsabil şi unilateralist. Că veni vorba, în decembrie a pus pe butuci OMC, Organizaţia Comerţului Mondial, că a găsit că judecătorii, inclusiv cei americani din camera de arbitraj, nu dau decizii suficient de favorabile SUA. E prima oară de cînd sunt eu adult de cînd lumea noastră globalizată nu mai are un arbitru oficial pentru litigii şi ne-am întors la dreptul cui e mai tare. În ziua fatidică din decembrie, eram la OMC şi pot să spun cum arătau oamenii de acolo – canadieni, englezi, brazilieni, oameni care au crezut şi promovat globalizarea, numai aliaţi americani. Se simţeau trădaţi şi fără nicio soluţie. Nu se judecă suspendarea în ţările NATO sau OMC, că la ora asta Trump ar fi deja suspendat.

De ce îl iubesc românii pe Trump şi sunt o excepţie în acest sens (mai e popular în India)? Unu, nu e de fapt cazul (România nu era inclusă în sondajul Pew). Pe Trump nu îl iubesc oamenii (românii au instinctul păcii), ci maidanezii de securitate care latră pe bloguri fiindcă iau bani ca să latre sau ca să aplaude, dar şi Băsescu. Iar la Băsescu explicaţia nu e aşa de dificilă. Băsescu o şti el mai multe decît ceilalţi lideri români la un loc (asta nu e greu), dar judecată prea multă nu a avut el niciodată. Ce judecată are cineva care îşi toarnă colegii militari la Securitate, care nu îşi poate opri familia de la abuzuri şi asistă cum ajung la puşcărie rude apropiate, care îşi pune prietena şefă la fonduri europene şi vrea să o facă preşedinta ţării, care îşi distruge propriul partid? Te cred că îl iubeşte pe Trump, primul oficial american care şi-a angajat rudele la Casa Albă şi l-a numit pe ginerele său, fiul unui oligarh din zona imobiliară, negociator şef peste Orientul Mijlociu. Un individ ca Trump, care nu îşi plăteşte taxele, care face afaceri la Moscova şi Baku cu cei mai neonorabili oameni, care vrea să ţină summituri globale la staţiunea lui din Florida, face familia Băsescu să arate, prin comparaţie, cît se poate de normal. Nu? Mai adăugaţi la asta că la pensie frânele mai scad – Băsescu îşi dă drumul de parcă ar fi el în locul lui Trump sau măcar ar conduce NATO, uitînd cine e şi faţă de cine ar trebui să fie loialitatea lui de bază – faţă de români, care nu trebuie puşi la risc din cauza unei suspendări americane sau a megalomaniei de a rezolva Orientul Mijlociu cînd am eşuat lamentabil mai aproape de casă, în Moldova de exemplu.

Cred că e clar şi nu mai insist. Trec a partea la doua, anume de ce am simţit nevoia să dau un semnal de alarmă privitor la politica externă a României, o ţară care nu are bani de pensii, are un deficit în creştere, dar plănuieşte mari cheltuieli militare.

A fost odată o altă ţară balcanică, plină de ţărani de abia încălţaţi şi mutaţi la oraş în ultimii 50 de ani, şi o democraţie doar recentă, care printr-o conjunctură istorică şi dedicaţia cîtorva lideri a ajuns membră în Uniunea Europeană. Ai fi zis că e finalul glorios al poveştii şi nu se mai poate merge decît în sus, umplînd forma cu fond treptat, dar nu a fost aşa. După intrarea în euro, ţara s-a făcut praf, oamenii şi-au văzut pensiile şi salariile, la un loc cu sistemul de sănătate, prăbuşindu-se. Numele acestei ţări este Grecia.

Ce se ştie mai puţin este că armata din această ţară, care a dus un singur război după 1945 şi acela catastrofic pierdut, s-a bucurat întotdeauna de investiţii care făceau invidia aliaţilor din NATO. Coform Reuters, de la finele războiului rece bugetul pentru apărare nu a coborît niciodată sub 2,3% din PIB, deşi a ajuns şi pînă la patru la sută în anii de mari achiziţii. Pentru că grecii s-au dotat cu sisteme de protecţie aeriană, cu submarine, cu te miri ce tehnologii care ar face invidia şi a unei ţări cu surpulus bugetar. Ţara cu surplus bugetar, Germania, nu investea nici pe departe atât, dar a asistat companiile producătoare germane, celebre de altfel – Siemens, Rheinmetal, Atlas – dînd finanţare prin împrumuturi la greci. Acestea au plătit mite în stînga şi în dreapta la Atena ca să se asigure că vor cîştiga licitaţiile în faţa concurenţilor lor. Cînd a lovit criza euro în plin, adică prin 2010, s-a dat vina pe iresponsabilitatea grecilor şi bugetul a mai scăzut – dar la mare parte din achiziţii nu s-a renunţat. Fireşte, cînd a lovit şi ameninţarea – arma umană constînd în sute de mii de refugiaţi din Siria cărora Erdogan le-a permis brusc să se îmbarce spre Europa – ei nu au putut fi opriţi nici de submarine, nici de sistemul de apărare aeriană, că aşa e secolul XXI, ameninţările sunt de secol XXI şi cîştigă cine are minte şi vede mai departe în viitor. O reducere a bugetului după 2010 o puteţi vedea aici.

De ce nu au existat voci în Grecia care să avertizeze mai devreme asupra acestor dezvoltări şi de ce atunci cînd au fost nu au reuşit să creeze un curent mai consistent de opinie? În primul rînd, lumea nu prea ştia despre ce e vorba: s-a aflat doar cînd au izbucnit scandalurile, iar astea din întîmplare (un intermediar a rămas neplătit şi a sunat în Germania să fie rambursat pentru milionul mită de la firma mamă). Toate cazurile citate aici s-au finalizat cu condamnări de corupţie şi spălare de bani, dar grecii au rămas cu deficitul şi cu submarinele care nu le servesc la nimic (nici măcar nu fuseseră cumpărate toate piesele care să le facă operaţionale). Dacă nu venea criza, această poveste care a implicat toate guvernele, ar fi continuat pînă azi.

Chiar să fie grecii mai răi ca noi? Chiar vă imaginaţi că la toate marile contracte din apărare, care sunt incomparabile ca valoare cu alte achiziţii, nu se dă ceva într-o ţară coruptă ca a noastră? Din cauza lipsei de transparenţă, apărarea şi zona serviciilor sunt de regulă cele mai corupte, om fi noi primii care instituie regula cu cît mai secret, cu atît mai integru? Aşteptăm şi noi să ne lovească criza ca să descoperim că militarizarea din utimii ani a avut în spate un cartel pus pe îmbogăţire, care a subordonat pînă şi securitatea unor interese economice? Că aşa e cu oamenii ăştia: întîi vînd armamentul. Pe urmă provoacă războiul. Şi tot aşa.

Îi puteţi trimite comentariile dvs. autorului pe România Curată