Vom vedea cândva un stat palestinian?

Cazul palestinian este unul unic în întreg parcursul relaţiilor internaţionale. Nici când nu s-a văzut un moment în care Marile Puteri să decidă eradicarea unui stat deja existent pentru crearea unuia nou.

Problema care se pune în zilele noastre este cea a reconstrucţiei statului palestinian. Mai este ea viabilă? Sau principiul autodeterminării nu se poate aplica în cazul lor? Acesta este şi motivul principal pentru care palestinienii nu îi vor ierta pe israelieni şi le vor aminti cu fiecare ocazie care a fost preţul plătit de poporul evreu pentru a avea un stat propriu

Să încercăm să analizăm problema din mai multe perspective. În primul rând, doresc palestinienii să îşi reia poziţia de pe scena internaţională, pe care au pierdut-o în 1948? Ca orice popor, are dreptul la autodeterminare şi la o autoritate care să protejeze identitatea naţională, teritoriul şi populaţia respectivă. Care este modul în care acest popor încearcă să-şi reobţină poziţia? Aici avem două planuri: pe de o parte, există o activitate diplomatică, începută în timpul lui Yasser Arafat – care de altfel îşi dă seama în anul 1973 că orice activitate militară împotriva Israelului este inutilă şi duce la prea multe pierderi – dar în special există o continuă activitate paramilitară şi teroristă. Populaţia care rezidă pe teritoriile palestiniene face parte din diverse grupări teroriste, şi aici voi include trei dintre cele mai cunoscute: al Fatah, Hamas şi Hezbollah, fiecare cu propriile principii, cu propriile viziuni despre cum ar trebui să se acţioneze. Deci trei moduri de acţiune, de cele mai multe ori diferite, care explică de ce populaţia palestiniană nu va forma niciodată un stat.

În al doilea rând, analizând problema teritoriului, pentru care palestinienii au început toate aceste conflicte şi toate demersurile diplomatice, vom observa că spaţiul deţinut de aceştia este mult mai fertil şi mai bun decât cea mai mare parte a teritoriului israelian. Ceea ce am numi astăzi Palestina reuneşte zonele Fâşiei Gaza şi Malul de Vest al Iordaniei sau Cisiordania. Răul Iordan este cel care poate fi folosit în agricultură, dat fiind că apele Mării Moarte au o cantitate de sare care nu permite creşterea plantelor. Cu toate acestea, mobilizarea palestiniană ar putea crea din Marea Moartă un punct de atracţie turistică, lucru care ar repune Palestina în locul în care a fost şi până acum. Din punct de vedere geopolitic, Cisiordania este unul din teritoriile care are un mare potenţial, în cazul în care este exploatat aşa cum trebuie, să facă Israelul să capituleze într-un eventual conflict. Construcţia unor baraje pe cursurile râurilor care alimentează Marea Galileei, principalul rezervor al Israelului, aşa cum au construit sirienii în timpul ultimului conflict, ar aduce Israelul la masa negocierilor. Într-un raport al Amnesty International, se arată că populaţia israelului foloseşte mai multă apă din pânza freatică a Cisiordaniei decât toată populaţia acesteia la un loc. Dar aşa cum am afirmat şi mai sus, populaţia nu urmează decât doctrina grupării din care face parte, lucru care îi va ţine dezbinaţi. Şi aici este un lucru destul de interesant: pe tot parcursul conflictelor dintre cele două popoare, nu am avut un conflict israelo – palestinian, ci mai degrabă un conflict israeliano – arab, unde în privinţa mulţimii termenului „arab” avem ca şi elemente grupările teroriste, ajutate de diversele popoare din zonă, în special de sirieni sau egipteni. Mai mult decât atât, Israelul a construit chiar un zid în jurul Cisiordaniei, pentru a preveni eventuale atacuri teroriste. În ceea ce priveşte Fâşia Gaza, ieşirea la Marea Mediterană îi aduce anumite avantaje, în special în domeniul comunicării. Grupările primesc pe cale maritimă arme pentru a putea continua lupta lor, dar sunt stabilite şi relaţii economice. Fâşia Gaza a beneficiat, după Războiul de şase zile, de tehnicile israeliene de agricultură deşertică, ceea ce a făcut ca  teritoriul să fie dorit şi astăzi de israelieni. În afară de lipsa de coeziune a populaţiei din cele două zone, existenţa unui „pasaj” israelian este o problemă destul de acută a liderilor palestinieni. Aici prin pasaj mă refer strict la teritoriul israelian care desparte cele două zone. Acest teritoriu nu face altceva decât să ingreuneze orice comunicare între cele două zone. Dar nu cred că, dacă şi-ar expune cazul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ar demonstra faptul că nu mai au problemele de până acum sau că măcar încearcă să le combată, Organizaţia Naţiunilor Unite nu ar crea un cordon sanitar care să le permită trecerea de pe un teritoriu pe celălalt.

Cea mai mare problemă, din punct de vedere geopolitic, este reprezentată de lipsa unor graniţe uşor de apărat. Teritoriile palestiniene sunt practic înconjurate de state puternice, care ar interveni imediat în cazuri de urgenţă. Fâşia Gaza are ca vecin în partea de sud-vest Egiptul, iar Cisiordania se învecinează cu Regatul Haşemit, cunoscut mai simplu ca Iordania. Cele două state au încercat să susţină cauza palestiniană, încă de la desfiinţarea statului, în 1948. Războaiele cu Israelul, în care s-a dovedit superioritatea armatei celor din urmă, sprijinită de Statele Unite, au dus la supremaţia acestuia în regiune şi la crearea unei temeri în rândul statelor musulmane. Ultimele încercări de război între statele musulmane şi Israel au întărit imaginea israeliană, dar totodată au permis statelor să realizeze că nu pot ajuta populaţia palestiniană în mod direct. Aici intervine şi problema pe care Statele Unite o au cu terorismul internaţional. Americanii vor să eradice problema teroristă de pe întreg globul, dar în privinţa Palestinei refuză sau încearcă să îşi mascheze acţiunile. Siria realizează că nu poate face absolut nimic pentru a se opune Israelului, mai ales după ce Uniunea Sovietică îşi retrage sprijinul din zonă, datorită dificultăţilor pe care le întâmpină atât în plan politic, cât şi în plan militar. Este vorba aici de pierderea cursei înarmărilor şi a cursei ideolgiilor. Ultimii susţinători ai cauzei palestiniene, Regatul Haşemit al Iordaniei renunţă la a-i mai susţine, întruât observă că, ori de câte ori Israelul este deranjat de grupările palestiniene, reculul acestora se îndreaptă către susţinători. Din punct de vedere strategic este logic raţionamentul israelian de a crea un război cu un alt stat pentru a-l opri în a susţine un anumit lucru. Din punct de vedere etic şi moral, atacurile asupra Iordaniei reprezintă o încălcare a clauzelor războiului clasic.

În următorii cinci ani, este prevăzută o perioadă de instabilitate, existând posibilitatea unor dezmembrări de state precum Libia, Arabia Saudită sau Bahrain, motivul principal fiind conglomeratul neuniform de grupuri etnice şi minorităţi religioase. De asemenea este posibil ca explozia demografică a grupărilor palestiniene să deranjeze Regatul Haşemit, ceea ce va duce la o probabilă intervenţie şi, de ce nu, o coaliţie iordaniano-israeliană pentru a începe un război de poziţii într-o primă etapă a conflictului. Noile guverne arabe îşi vor contura agendele politice pe baza unor planuri interne, evitând pe cât posibil şi chiar refuzând să se implice în problemele de politică externă, adoptând o politică anti-israeliană mai accentuată, anti-occidentală şi tot mai neutră faţă de Statele Unite, pentru a putea răspunde cu succes presiunilor venite din partea poporului. Creşterea nivelului de dezintegrare al lumii arabe şi consolidarea unor influenţe ale Iranului sau ale Turciei în politica din zonă, vor face ca pentru Israel încercarea de a ajunge la un numitor comun cu leadershipul Orientului Mijlociu şi al lumii arabe să fie din ce în ce mai dificilă, aflându-se pe termen scurt şi mediu sub o presiune continuă şi constantă. Problema cu grupările palestiniene se va agrava, întrucât toate facţiunile, inclusiv Autoritatea Naţională Palestiniană şi Hamas, au semnat un acord de reconciliere, întărindu-şi cerinţele pentru suveranitate în viitor.

Palestina a existat ca formaţiune regională până în 1948, când în urma războiului de independenţă al statului Israel, populaţia palestiniană îşi pierde teritoriile, Cisiordania şi Fâşia Gaza revenind Iordaniei şi, respectiv, Egiptului, urmând ca după Războiul de Şase Zile din 1967, să fie anexate de Israel. Palestinienii renunţă la a se revolta, întrucât începând din anii 1920, când Marea Britanie primeşte mandat de a guverna teritoriile, şi până în apropiere de cel de-al Doilea Război Mondial, au loc revolte succesive, care nu au nici un fel de efect. Cu toate acestea, Israelul era la început de drum în ceea ce priveşte construcţia statului. Palestinienii puteau interveni, pe cale diplomatică, să păcălească într-un fel aşa numita guvernare israeliană. Spre deosebire de palestinieni, israelienii au avut această dorinţă de a avea propriul lor stat, de a se consolida ca putere, de a fi o naţiune.

Lipsa unei autorităţi centrale în această regiune este foarte bine observată. Diferitele organizaţii de eliberare au idei şi ideologii diferite de cele ale Autorităţii Naţionale Palestiniene, care, de altfel, este unicul organism reprezentativ al poporului palestinian. Astfel, aceste organizaţii nu recunosc Autoritatea Naţională ca un lider al poporului palestinian, ci, din contră, îl văd ca pe un obstacol în drumul lor. Într-adevăr, Autoritatea constituită de Yasser Arafat este ceea ce le stă în cale organizaţiilor de eliberare să nu folosească măsuri teroriste în a-si atinge obiectivele. În timp ce Autoritatea Palestiniană doreşte să recurgă la măsuri diplomatice, organizaţiile utilizează forţa şi reuşesc să creeze un mediu internaţional al insecurităţii. Aşadar, palestinienii au nevoie în primul rând de un lider care să formeze un popor palestinian, să îl unească într-unul, nu clanurile şi organizaţiile ideologice care există în zilele noastre. Când ei vor avea puterea de a sta şi de a acţiona ca o singură fiinţă, voinţa lor va avea o şansă de a fi ascultată.

Deci un stat nou palestinian pe scena internaţională? În opinia mea, nu cred că palestinienii vor avea un stat în perioada de timp apropiată, din cauza motivelor enumerate: lipsa de coeziune a populaţiei, lipsa unui lider care să unească toate facţiunile de pe teritoriile avute în subordine şi lipsa autorităţii asupra grupărilor paramilitare. Cu toate acestea, nimeni nu ştie ce se va întâmpla în câţiva ani în lume. În cazul în care valorile democratice vor continua să se pronunţe, în mod paradoxal, nimeni nu va avea un "da" pentru acest nou stat, pentru că nu respectă nici cea mai mică procedură de drept internaţional. Dacă vom avea un alt război rece, atunci poate, în cazul în care palestinienii acţionează alături de una dintre puterile combatante, aceştia i-ar putea ajuta cu modele de „statecraft”, şi acest lucru nu pentru că ar fi ei foarte dornici să aibă un nou potenţial adversar după sfârşitul conflictului, ci doar pentru că organismul combatant va dori să îşi copleşească adversarul sau adversarii. Acest lucru va face din Orientul Mijlociu un câmp de luptă economic, politic şi social.

                        Andrei Milăşan: Universitatea Bucureşti, Studii de Securitate