Tsipras, învingătorul-perdant de care are atâta nevoie Europa

Alexis Tsipras FOTO AP

Nu e o teorie a conspiraţiei. Este pur şi simplu un exemplu de cum poate fi jucat, la un nivel foarte înalt, un scenariu care implică mai multe elemente concordante chiar dacă, în aparenţă, perfect contradictorii şi ireconciliabile: apariţia pe o scenă politică exemplară (ţară săracă, înglodată în datorii, cu plăţi imposibil de onorat) a unui partid de extremă stângă, populist, naţionalist, cu o agendă de guvernare fantasmagorică şi irealizabilă

Una care, cel mai important, să conţină tema-cheie a conflictului ireductibil cu instituţiile financiare internaţionale, creditorii detestaţi, imperialiştii odioşi cu dinţii plini de sângele poporului onest şi relativ muncitor, teroriştii care vor să distrugă o ţară simbolică pentru cultura, civilizaţia şi stabilitatea Europei.

Conflictul s-a dezvoltat în termenii unui discurs dramatic, cu perioade de suspans perfect distribuite pentru a ţine opinia publică cu sufletul la gură, agitând destul de tare bursele încât să atragă atenţia dar niciodată depăşind linia roşie, zi după zi, adeseori ceas după ceas, adăugând o sursă suplimentară de tensiune, culminând cu discursurile în instanţele europene, patetice, lacrimogene sau pline de bărbăţie eroică, după cum cerea situaţia şi, mai ales, nevoia de a păstra aparenţele până în ultima clipă. Ba chiar nefericiţii şi credulii electori greci au fost convocaţi la un referendum în jurul căruia s-a construit atent o orchestraţie pasionată susţinând aria  "protestului mândriei şi demnităţii şi libertăţii naţionale" interpretată cu reală măiestrie de tânărul politician Tsipras, cel ovaţionat în momentul în care s-a anunţat rezultatul care, cum sperau sincer cei care dansau sirtaki în stradă, avea să aducă un timp de prosperitate fără seamăn.

Numai că...în urmă cu două săptămâni, pe acest blog, vă anunţam că sosiseră deja la Bruxelles, pe canale discrete dar, profesional, supravieţuind doar dacă informaţiile pe care le circulă sunt confirmate mai apoi de realitate, indicaţii foarte precise şi detaliate conform cărora rezultatul referendumului nu avea să fie deloc important. Absolut deloc, îmi spuneau sursele mele, deoarece Tsipras a învăţat ceva din rezultatele practice ale unui referendum legal organizat şi desfăşurat în România balcanică, cel despre fixarea numărului maxim de aleşi în Parlament...deloc important deoarece, la noi, în Balcani fiind, te poţi baza fără greş pe indolenţa, indiferenţa şi lipsa de cultură politică a populaţiei. Iar decidenţii politici, ştiind toate acestea, au intuit că, de fapt, puteau să ignore referendumul, definitiv şi fără nici un fel de consecinţe. Lucru imposibil într-o ţară din altă parte a Europei.

Exact aşa urma să se întâmple în Grecia când, aşa cum vă spuneam, Tsipras urma să ignore complet rezultatele referendumului, oricare ar fi fost ele, pentru a impune în final o soluţie pentru supravieţuirea Greciei (de fapt singura existentă pe masă în mod real, încă de la începutul crizei), mult mai dură decât tot ce fusese cerut vreodată Greciei, program de austeritate fără precedent, acum aprobat fără probleme, cu o majoritate enormă în Parlamentul de la Atena.

Sigur că, astfel, Grecia câştigă un răgaz minimal pentru a răsufla. Puţin, sub control de aparate. Nu cu doctori la uşă, ci cu personal sanitar de la unitatea de corecţie financiară a creditorilor care nu vor să lase din mână ocazia de a ajuta umanitar Grecia şi, astfel, de a-şi recupera gradual ceva din datoria uriaşă pe care grecii trebuie s-o achite.

Tsipras, în schimb, tânăr politician de mare viitor, în spaţiul a câteva ore, a reuşit să treacă de la statutul de "problemă pentru Europa" (pe care l-a pasat fără remuşcări şi cu o colosală viteză omului forte al perioadei de criză, deloc naivul Varoufakis) la cel de "nouă speranţă pentru Europa". De ce?

Pur şi simplu deoarece, poate acum va înţelege toată lumea, pe toată durata "crizei greceşti" s-a discutat pe un plan foarte vizibil despre GREXIT şi eventuala sa variantă BREXIT. Dar, în subsol, toate mesajele, absolut toate mesajele instituţionale europene, aveau şi o valoare infinit mai cuprinzătoare şi moralizant-relevantă, adresându-se, ca avertisment dur, tuturor statelor din „arcul de sud" cu probleme asemănătoare Greciei şi cu partide din familia Syriza în plină ascensiune. Dar şi mai departe, ca un mesaj direct adresat tuturor naţionalismelor şi populismelor din Europa care priveau cu speranţă entuziastă spre tânărul-simbol al discursului contestatar la adresa vechii Europe şi instituţiilor sale reprezentative.

Schimbarea de atitudine a lui Tsipras arată care este valoarea reală a tuturor acestor platforme politice, pline de cuvinte mari, de promisiuni care să repare greşeli şi nedreptăţi istorice...totul splendid şi mobilizator până la discuţia despre finanţele naţionale şi capacitatea entuziasmului de a ţine de foame în condiţiile în care, doar după şase luni de guvernare în spirit revoluţionar, Greciei urmează să i se acorde ajutor umanitar de urgenţă, ca pentru Sahel.  

Context în care jocul lui Tsipras este o "victorie à la Pirus": sigur că îl face să rămână în istorie prin repetarea episodului istoriei aceleia de demult despre generalul care, după victorie, spunea că "încă una asemenea şi suntem terminaţi", dar l-a făcut să devină absolut indispensabil unei Europe care de acum îl va expune la gazeta de perete a faptelor bune şi salvării de ţară în ultimă instanţă.

Ar mai fi, scuzaţi de expresie, urmărind corectitudinea "moalei revoluţionare a promisiunilor electorale" amănuntul nesemnificativ al înşelării exemplare a votanţilor, alegătorilor sau cum se mai cheamă masele de oameni ai muncii, strâns uniţi în jurul idealului luptei pentru libertate, egalitate socială şi o viaţă mai bună, sărmani inocenţi condamnaţi să vadă, din nou şi din nou, cât poate să coste credulitatea şi speranţa puse în iluziile atârnate de sfoara circului ambulant unde a avut loc un spectacol prost contra bilete de intrare scumpe. Şi, începând de acum, din ce în ce mai scumpe.

S-a votat antiausteritate şi demnitate naţională. Rezultat care, aşa cum se joacă acum politica în Grecia, a putut fi întors şi a ieşit, în termen de trei zile, exact pe dos. Ce mai contează? Pe cine mai interesează? De ce-ar mai interesa pe cineva când grecii înşişi au îngiţit rapid găluşca şi au o acum o singură aşteptare de demnitate naţională: să se redeschidă băncile şi să-şi poată scoate economiile pentru a le pune în siguranţa unei saltele oarecare. Pentru că ştiu ce-i aşteaptă sau măcar pot bănui citit programul de austeritate reală, aproape neversimil de dură, pe care reformatorul Tsipras îl va impune cu zâmbetul pe buze propriei naţiuni.

Asta e, exemplul românesc arată că nu se va întâmpla nimic (cu excepţia unor manifestări de stradă care trebuie să fie organizate atent şi convingător, pentru culoare şi credibilitate) căci în Balcani totul este, vă amintiţi, luat în uşor, în derâdere şi minunile ţin doar trei zile. Din nou, Tsipras se poate baza pe lecţia predată de români Europei, din modul exemplar în care fraţii români au îndurat tăierile masive de salarii şi pensii, propuse cu ochii limpezi şi  nestrămutată convingere de către politicienii autohtoni.

Tsipras, învingătorul-perdant de care Europa avea, are şi va avea nevoie pentru a arăta valoarea unei lecţii din care să înveţe ceva, foarte repede, cei care se pregătesc să rostească, în diferite limbi antinaţionale, exact aceleaşi puncte din platforma de odinioară a Syriza. Şi nu sunt puţini, se aude că se pregăteşte şi în România o inţiativă similară în fruntea căreia să se pună un politician din generaţia tânără. E posibil, sursele sunt credibile, iar avertismentul transmis foarte recent de cei de la Bruxelles este simplu: vedeţi cu ce jucării vă jucaţi şi în ce curte vă doriţi să evoluaţi de acum înainte! Înainte de a lua asemenea decizii, vorbiţi măcar cu Tsipras, aveţi ce să învăţaţi de la el!

Desigur că da. Dar de e la acest Tsipras de acum, nu cel de dinainte de la Syriza. De la cel devenit politician cuminte şi de succes aplaudat de Europa instituţională, cu finanţele, băncile şi birocraţii săi. De acolo de unde vine, cu ţârâita, noua pomană pentru supravieţuire. Vedeţi ce simplu a fost? Nu am văzut oare că grecii acceptă zâmbid un dezastru economic, precum Zorba, pentru a dansa mai apoi nemaivăzut de frumos, zicând, cum spunem şi noi, că şi mâine e o zi. S-o vedem cum arată.