Deocamdată este limpede că a început în forţă proiectul de construire a noului avion european de luptă SCAF (Systeme aerien de combat) ce a fost iniţial anunţat de Franţa şi Germania şi căruia i s-a alăturat ulterior şi Spania. Este vorba de un avion de luptă de generaţia a VI-a, descris de proiectanţii săi drept „o mică armată comprimată într-un singur aparat“: are două motoare, este ultra-conectat, pilotat de la distanţă (dar având totuşi un pilot la bord pentru fiecare misiune) şi însoţit în zbor de o armadă de unităţi de sprijin (ceva similar cu arhitectura specifică frupului de sprijin din jurul unui port-avion). Atrage atenţia prezenţa dronelor dotate cu sisteme de rachete de croazieră, iar avionul va fi conectat în permanenţă cu sistemele de sateliţi militari, cu alte avioane şi sisteme de luptă din cadrul NATO şi cu sistemele de coordonare ale forţelor terestre şi navale. O machetă a acestui avion a fost dezvelită ieri la Salonul aerian de la Bourget, ocazie cu care s-au dat mai multe detalii tehnice extrem de interesante şi care sprijină spusele generalului Philippe Lavigne, şeful statului major al forţelor aeriene franceze:

Determinantă va fi capacitatea sa de a gera ansamblul datelor disponibile, de a accepta soluţii prezentate de IA (inteligenţa artificială) şi de acţiona în consecinţă. Sperioritatea noastră operaţională va fi garantată de conectivitate, de colaborarea între toţi actorii componenţi ai sistemului, fie că este vorba despre drone, de sateliţi sau de alte avioane de vânătoare.

FOTO: Avionul prezentat ieri, NGF (Next Generation Fighter) şi (foto 2) o dronă de însoţire purtătoare de rachete de croazieră

Este oare util ca Europa să încerce să obţină o autonomie strategică în domeniul aerian? Întrebarea este firească şi are un răspuns politic şi unul militar. Din punct de vedere politic, ţările europene trebuie să decidă dacă, da sau nu, la un moment dat sau altul, vor vrea să iasă din dependenţa de acum, aproape absolută, faţă de americani şi linia lor foarte costisitoare de aprovizionare cu armament şi piese de schimb pentru avioanele cu care sunt dotate acum cea mai mare parte a statelor din UE. Dintre aceste, şase (Marea Britanie, Italia, Olanda, Belgia, Danemarca şi Norvegia) au ales deja F-35 ca bază a dotării forţelor lor aeriene pentru viitorul deceniu, Polonia este fata să facă acelaşi lucru, opţiuni în acest sens fiind exprimate de cea mai mare parte a ţărilor din Europa de Est.

În acest context, cine va începe să comande acest tip de avion de luptă european care va fi operaţional în 2040? O asemenea decizie va aparţine structurii comune a unei Europe unite a apărării şi care începe să-şi creeze propria sa bază de supravieţuire în context ostil. Caz în care actuala dependenţă enormă a europenilor faţă de americani s-ar putea transforma într-un vector major de insecuritate. În asemenea caz se va pune - sau se poate pune oricând - mai vechea temă a compatibilităţii sistemelor folosite în diverse ţările europene. Spre exemplu, în armatele europene există 20 de tipuri de avioane de vânătoare diferite în timp ce americanii au doar şase modele. Constataţi deci nevoia de a avea o platformă unificatoare care să poată exploata informaţiile în timp real şi care să trimită instrucţiuni de luptă decodate de sistemele de pe avioane compatibile.

Teoretic, s-ar putea. În principiu, ne e imposibil ca europenii să-şi dorească din tot sufletul să fie independenţi în cât mai multe domenii strategice. Numai că, din nefericire, în stadiul actual, tensionat şi aproape deplorabil, al relaţiilor transatlantice, un asemenea proiect (cu toate că odinioară foarte cerut chiar de americanii care spuneau că nu mai doresc să plătească pentru Europa) riscă să ducă la ridicarea nivelului de tensiuni. De aceea, poate preventiv, Florence Parly, ministrul francez al Apărării, pune problema la un mod foarte dur:

Autonomia noastră politică şi operaţională se bazează mai întâi pe o autonomie tehnologică şi operaţională. Asta înseamnă dezvoltarea unei industrii europene. În acest moment, nu se mai poate concepe ca trei sferturi dintre ţările europene să achiziţioneze material american.

În consecinţă, se prefigurează un mare şantier de investiţii care, cu siguranţă, va primi finanţare din partea Fondului european pentru apărare şi am informaţii că se vor anunţa primele oportunităţi pentru subcontractare de care ar putea beneficia companiile din toate statele membre UE. Oricum, aceasta va fi una dintre discuţiile majore în cadrul viitoarei Comisii Europene şi noului Parlament European unde este cert că Macron îşi va pune toţi oamenii din subordine să plede cât mai activ într-un lobby foarte intens demarat acum şi de partea germană.

Tehnic vorbind, cred că acum se încheie discuţia despre un alt proiect, cel britanic pentru construirea avionului de luptă Tempest (de care erau interesaţi şi italienii de la Leonardo). Sursele mele spun că proiectul a devenit abolut neviabil din considerente strict economice. După BREXIT, cu Marea Britanie se va lucra ca ţară terţă, cu impunere de tarife pe o piaţă şi aşa foarte scumpă, cea de producţie militară.

Să vedem acum care vor fi, după spanioli, următorii actori interesaţi în proiectul franco-britanic. Poate, cine ştie, chiar şi specialiştii noştri militari ar putea spune ceva despre un eventual interes în participarea la aventura europeană, cu riscurile şi oportunităţile sale. Ar fi interesant să vedem gândirea specialiştilor noştri asupra oportunităţii prezentate de proiectele europene şi, în general, a valorii reale pe care România o dă conceptului de independenţă strategică.

Dacă nu, atunci nu.