Vineri, 6 decembrie 2013, am avut plăcerea de a asista la dezbaterea organizată de Biroul de Informare al Parlamentului European în România în parteneriat cu Centrul Infoeuropa al Ministerului Afacerilor Externe, cu tema: „Politica externă a Uniunii Europene şi rolul Parlamentului European în cadrul acesteia”. Timp de aproape două ore, cei patru invitaţi, Marian-Jean Marinescu, membru al Parlamentului European (grup politic PPE), membru al Comisiei pentru transport şi turism şi membru al Delegaţiei pentru relaţiile cu Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru şi Kosovo, Victor Boştinaru, Membru al Parlamentului European (grup politic S&D), membru al Comisiei pentru Dezvoltare regională şi al Comisiei pentru Petiţii, vicepreşedinte al Delegaţiei pentru relaţiile cu Republica Populară Chineză, Radu Podgorean, Secretar de stat pentru Analiză Politică şi Relaţia cu Parlamentul, Ministerul Afacerilor Externe, şi Dan Petre, Director general Institutul Diplomatic Român, au adus în discuţie teme din actualitatea ultimelor săptămâni încercând să răspundă la o întrebare veche de peste 40 de ani, lansată de Henry Kissinger şi sugestiv adusă în discuţie astăzi de moderatorul evenimentului, Luca Niculescu: „Dacă vreau să dau telefon în Europa, pe cine sun?”. Cu alte cuvinte, are UE o politică externă proprie şi dacă da, ce rol joacă Parlamentul European, singura instituţie ai cărei membri sunt direct aleşi prin vot democratic de cetăţenii uniunii, în definirea şi implementarea acesteia?

Pentru a răspunde la această întrebare, am ales 10 idei din dezbaterea de astăzi, care ar trebui să ne dea o imagine a situaţiei actuale a uniunii şi a relaţiilor sale externe:

1. În urma Tratatului de la Lisabona, Parlamentul European (PE) a dobândit un rol mai important în ceea ce priveşte politica externă a UE, printr-o serie de noi competenţe şi acţiuni: în acest moment este necesară ratificarea de către Parlamentul European al oricărui acord comercial şi de asociere al Uniunii Europene cu ţări sau regiuni din afara UE, acesta fiind un atu enorm al Parlamentului European, devenind astfel un actor care poate influenţa semnificativ politica externă a UE. Tot în temeiul Tratatului de la Lisabona, în 2011 a fost înfiinţat Serviciul european pentru acţiune externă (SEAE), pentru a eficientiza şi consolida acţiunile din ansamblul relaţiilor externe ale UE. Parlamentul a insistat asupra faptului că acest serviciu trebuie să facă obiectul unui control bugetar şi politic complet al deputaţilor. Totodată, strâns legată de politica externă este politica de vecinătate răsăriteană a UE. Parlamentul European a avut şi are în continuare în această privinţă un rol important, la iniţiativa PE fiind constituită în mai 2011 o nouă adunare parlamentară care reuneşte deputaţi europeni şi membri ai parlamentelor naţionale din ţările Parteneriatului de Est – Euronest.

 2. În ciuda faptului că Parlamentul European are o serie de atribuţii semnificative în ceea ce priveşte politica externă, el rămâne un actor a cărui libertate de acţiune este condiţionată de prevederile tratatelor. Cadrul instituţional şi responsabilităţile fiecărei instituţii nu sunt bine definite, este de părere Dan Petre, rolurile fiind prost definite, în special, în ceea ce priveşte Consiliul, Comisia şi SEAE. Cât timp actualul cadru instituţional va rămâne definit ca în prezent, agenda de politică externă a fiecărui stat membru al UE va fi nu doar semnificativă, ci şi obligatorie, fiind dificil de conturat o politică externă comună.

3. În fapt, politica externă comună a Uniunii Europene nu există. UE are un Înalt Reprezentant pentru Politică externă, Catherine Ashton, dar politica externă a UE nu este o politică comună, aşa cum putem spune despre alte politici ale sale, fiind împărţită între Comisie şi statele membre. Atâta timp cât vor mai exista ambasade ale Franţei, Germaniei şi a celorlalte state, nu putem vorbi despre o politică externă comună. Deşi pentru aceasta este alocată o sumă de bani importantă, aproximativ 50 de miliarde de Euro, mai sunt mulţi paşi de făcut, este de părere Marian-Jean Marinescu. De aceeaşi părere este şi Victor Boştinaru, care a susţinut în cadrul dezbaterii de astăzi că UE declară oficial că are o Politică externă proprie – există instituţional Serviciul de Acţiune Externă. Pe chestiunile simple, UE are o voce comună, pe chestiunile de dificultate medie, apar elemente de polifonie, “ceea ce în muzică e superb, dar în politica externă nu e întotdeauna productiv“, iar pe chestiunile globale, fundamentale, mai ales pe chestiuni de energie şi securitate, polifonia ajunge uneori la cacofonie.

4. Politica externă a UE şi-a dovedit limitele prin faptul că nu a fost eficientă în ceea ce priveşte relaţia cu Rusia, pornind de la realizarea South Stream în detrimentul Nabucco, eforturile Rusiei pentru a nu se realiza Summitul de la Vilnius, presiunile făcute asupra Ucrainei, Georgiei, Armeniei, Republicii Moldova, care au dus la renunţarea de către Ucraina la semnarea acordului cu UE. (idee enunţată tot de Marian-Jean Marinescu). Politica externă a UE este strâns legată de politica energetică. Nici aceasta nu este comună: Germania are unele interese, Polonia are altele, Austria altele, Ungaria şi Bulgaria sunt dependente de Rusia, iar Rusia are o politică externă agresivă, evidenţiată de faptul că a cumpărat reţele de gaz şi în Bulgaria, şi în Slovenia, şi în Serbia, şi în Ucraina, căreia UE nu îi poate face faţă în absenţa unei voci comune. De aceeaşi părere a fost şi Victor Boştinaru, care a susţinut că UE trebuie să aibă o voce care să influenţeze politica globală, existând însă o diferenţă între discurs şi practică, interesul individual prevalând asupra interesului comunitar. Cel mai bun exemplu este energia, Gazprom devenind un vector de proiectare a interesului Rusiei. Acordurile bilaterale cu Rusia au dus la o situaţie de dependenţă de energia provenită din Rusia, care influenţează şi politica externă a UE.

5.  Deşi Summitul de la Vilnius a fost un eşec în ceea ce priveşte Ucraina, s-a dovedit a fi un succes în ceea ce priveşte Republica Moldova, care a parafat în cadrul summitului acordul cu UE. Cu toate acestea, a atras atenţia Radu Podgorean, parafarea nu este acelaşi lucru cu semnarea acordului, iar presiunile Rusiei asupra Republicii Moldova ar putea să înceapă similar cu cele realizate asupra Ucrainei, acesta fiind momentul în care Uniunea va trebui să acorde sprijin Republicii Moldova, iar acest lucru scoate la iveală vulnerabilităţile Uniunii Europene, în special faptul că există o asimetrie între modul în care acţionează UE şi modul în care acţionează Rusia. În timp ce UE are un proces de pregătire care presupune standarde şi proceduri serioase, adesea greoaie şi de lungă durată, Federaţia Rusă nu pune atât de multe condiţii, pur şi simplu integrează. Această asimetrie trebuie să ne dea de gândit şi trebuie reechilibrată, este de părere Radu Podgorean.  În aceeaşi idee, a rigidităţii UE, Victor Boştinaru şi-a exprimat convingerea că abordarea UE ar trebui să fie mai pragmatică şi să vizeze mai puţin chestiuni “de suflet”, urmărindu-şi mai aprig interesele strategice. A făcut astfel referire la faptul că UE trebuie să reclădească relaţia favorabilă cu Ucraina, iar Timoşenko nu trebuia să fie o temă obsesivă.

6. Abia acum UE ia contact cu marile probleme strategice. Până acum, Uniunea şi-a constituit politicile mai mult uitându-se în interior. În plan extern, politicile Uniunii au fost mai ales politici de ajutor pentru dezvoltare, foarte soft power şi a avut de-a face mai puţin cu lumea neplăcută a problemelor strategice, geopolitice. UE este pusă în faţa acestor noi probleme din 3 cauze: prima, retragerea SUA din problemele vestice, îndreptându-şi atenţia spre Asia, a doua, UE a ajuns pe contiguitate teritorială cu spaţiul rus pe de o parte şi cu Orientul Mijlociu şi nordul Africii, pe de altă parte, iar a treia, dezvoltarea actorilor regionali în actori globali, Brazilia, China, India, Africa de Sud, care încep să aibă agende globale strategice. (idee enunţată de Dan Petre)

7. Cu toate acestea, UE a reuşit câteva străpungeri istorice: a fost un actor extrem de important în negocierea acordului cu Iranul şi este angajată în negocierile mai degrabă confidenţiale dintre Israel şi Palestina. (idee enunţată de Victor Boştinaru)

8. Totodată, Parlamentul  European s-a afirmat în ultimii 2 ani prin respingerea a două acorduri negociate de Comisia Europeană cu SUA: SWIFT şi ACTA. Astăzi, UE e angajată în câteva negocieri cu impact global, asupra cărora Parlamentul European va avea un rol semnificativ. Aceste mari acorduri, care vor redefini cadrul internaţional pentru liber schimb şi pentru investiţii, sunt: Acordul transatlantic cu SUA pentru comerţ liber şi investiţii, care, odată încheiat, va crea cea mai mare zonă de liber schimb de pe planetă, şi Acordul de investiţii Uniunea Europeană – China, lansat oficial acum 2 săptămâni la Beijing la summitul China-UE. Dacă acest acord se va finaliza, va duce la dublarea schimburilor, trecând de aproape 500 miliarde actual, la cca 1000 de miliarde în perspectivă. În aceeaşi idee, Summitul China – Europa Centrală şi de Est nu îşi propune să divizeze UE, ci dimpotrivă, prezenţa investiţiilor se raliază intereselor UE de reducere a decalajelor economice şi contribuie la bunăstrarea întregii uniuni, iar Europa Centrală şi de Est ar face ceea ce face şi Germania, care depinde în PIB, peste 60%, de relaţia economică cu China, 80% din creşterea marilor grupuri germane (Mercedes, BMW, Wolkswagen, Audi) venind din relaţia cu China. (idee enunţată de Victor Boştinaru)

9. Marea provocare a UE constă în a păstra direcţia strategică în sensul protecţiei şi a consolidării proiectului european după alegerile din 2014 ale Parlamentului European, care vor fi o provocare pentru UE, fiind necesar să dea dovadă de continuitate pe plan international şi pentru protejarea proiectului European. (idee enunţată de Victor Boştinaru)

10.  În ceea ce priveşte respondentul la telefonul Europei, Victor Boştinaru a enunţat ideea conform căreia rolul acesta ar trebui să îi revină Înaltului Reprezentant pentru Politica externă, care este şi Vicepreşedinte al Comisiei şi Preşedinte al Consiliului Afaceri Externe şi care reprezintă o punte între Consiliu şi Comisie, fiind singura instituţie cu dublă reprezentare. El ar trebui să fie în viitor şi mai activ şi mai vizibil şi să fie acela care răspunde la telefonul dat de la Washington şi de la Beijing în viitor, care să anuleze disparităţile din Consiliu şi să aducă cele 28 de state cu interesele lor naţionale pe o platformă care să spună:  aceasta este poziţia Uniunii Europene. 

        Continuând în aceeaşi notă, din opinia enunţată către finalul conferinţei de Radu Podgorean se conturează şi o concluzie cu care eu sunt întru totul de acord: „Problema cu numărul de telefon al UE nu mai este cea de dinainte, că nu există un număr de telefon, problema e că există cazuri în care sună ocupat, altă dată răspunde robotul şi spune că postul este temporar desfiinţat, iar altă dată se dau răspunsuri, dar nu sunt întotdeauna foarte clare. Foarte important, cine se îngrijeşte de telefonul Uniunii Europene ar trebui să aibă şi initiativa de a-l folosi, de a da telefoane, de a spune anumite lucruri.

     Articol scris de Loredana Costina, membru fondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei ASAGRI (Asociaţia de Analize Strategice, Analize Geopolitice şi Relaţii Internaţionale), organizaţie ce editează portalul de analize geopolitice Geopolitics.ro. Analizele de pe portal le puteţi citi aici.