Sunt 16 pagini care, pentru istorie, duc mai departe spiritul acelui moment din 22 ianuarie 1963 când de Gaulle şi Adenauer semnau primul tratat de cooperare, aşa numitul Traite de l’Elysee: două ţări proaspăt ieşite din ororile celui de-al Doilea Război Mondial şi care, spre stupoarea multora, dar şi entuziasmul admirativ al majorităţii, arătau că înţelepciunea poate să învingă în faţa fricii, urii, demenţei şovine şi xenofobe, încercând să reunească destine naţionale şi europene sub semnul unei noi construcţii a păcii.

Generalul Charles de Gaulle şi Cancelarul Konrad Adenauer la ceremonia din 1963

Cei doi mari oameni de stat pariau împotriva propriei istorii: împotriva a ceea ce însemna trecutul relaţiilor franco-germane, dar şi împotriva memoriilor, rănilor, urilor şi intoleranţelor lăsate în urmă de atrocităţile războiului. Transmiteau lumii semnalul că lecţia războiului poate fi integrată în înţelepciunea unui nou tip de abordare care să creeze un motor de dezvoltare coerent pentru renaşterea Europei din ruine. Atunci, astea nu erau vorbe, era chiar pariul existenţial pe care cele două ţări l-au câştigat, tocmai fiindcă generaţia aceea avea asemenea oameni politici vizionari care au ştiut să folosească la maximum partitura reconcilierii naţionale în ceea ce era începutul unui mare concert al renaşterii valorilor lumii Europei Occidentale (cealaltă fiind condamnată la întuneric prin aplicarea riguroasă a Acordului de la Ialta), profitând că instrumentiştii beneficiau, deloc simbolic, de condiţiile economice necesare şi oferite în cadrul Planului Marshall.

Tratatul de acum pleacă de la acelaşi tip de viziune, propunând un model deschis şi valabil la nivelul întregii construcţii europene. Are şase capitole şi este conceput ca un fel de contract de muncă destinat să ducă pe un alt nivel cooperarea între cetăţenii celor două ţări. Tratatul implică o aprofundare fără precedent a cooperării în domeniul politicii europene şi un angajament extrem de amplu şi structurat în domeniul politicii externe şi de securitate, întărind astfel capacităţile şi coeziunea la nivelul proiectului european: „favorizând unitatea, eficacitatea şi coeziunea întregii Europe, menţinând deschisă cooperarea între statele noastre către toate statele membre ale Uniunii Europene“.

Principiul colaborării este foarte interesant tocmai pentru că introduce în ecuaţie o formulă atât de strânsă de cooperare care duce, pe plan politic, la posibilitatea de a vedea că, în domeniile enunţate, interesele devin identice sau sunt aduse la acest nivel prin noile mecanisme de consultare şi cooperare, demers fără precedent în Europa aceasta a noastră pe care atâţia şi-o doresc acum din nou sfărâmată şi cu identitate redusă la zero:

Cele două state vor aprofunda cooperarea lor în materie de politici europene. Vor acţiona în favoarea unei politici externe şi de securitate comune eficiente şi puternice, îşi vor întări şi aprofunda Uniunea economică şi monetară. Vor face eforturi de a duce la bun sfârşit definitivarea Pieţei Unice  şi vor acţiona pentru clădirea unei Uniuni competitive care să se sprijine pe o puternică bază industrială şi care să fie fundament al prosperităţii, promovând convergenţa economică, fiscală şi socială precum şi durabilitatea în toate sectoarele. Cele două state se vor consulta regulat la toate nivelurile înaintea marilor întâkniri europene în scopul de a stabili poziţii comune şi să cadă de acord pentru luarea de poziţii coordonate a miniştrilor lor. Se vor coordona în ce priveşte transpunerea dreptului european în cadrul dreptului naţional?

Este şi un tratat bilateral de asistenţă reciprocă în domeniul militar de securitate, de cooperare extinsă între forţele lor armate dar, din nou, dimensiunea europeană apare în clar, deoarece sensul final al cooperării în domeniul militar şi de securitate „este de a favoriza competitivitatea şi consolidarea bazei industriale şi tehnologice a apărării europene“.

În termenii Acordului, se instituie „Consiliul franco-german de apărare şi securitate ca organism de coordonare a angajamentelor reciproce“, instituţie care ar putea să constituie embrionul acelui Consiliu de Securitate european de care a vorbit în trecut cancelarul Angela Merkel,

Cooperarea aprofundată va fi extinsă la nivelul echipelor de diplomaţi, civili şi militari, din delegaţiile de la ONU, NATO şi în alte instanţe internaţionale, fiind menţionată şi prioritatea diplomaţiei franco-germane de a obţine admiterea Germaniei ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Dar cooperarea aceasta aprofundată vizează şi dimensiunea cooperării transfrontaliere, implicând crearea unui comitet comun de cooperare pe tot ceea ce înseamnă viaţă economică şi socială a comunităţilor respective. Dar şi acţiunea coordonată în domeniul dezvoltării durabile, mediului şi problemelor economice, favorizând cercetare ştiinţifică în domenii de vârf, dar şi, în mod egal, în infrastructuri, energii neconvenţionale şi eficienţă energetică.

Vă invit să citiţi textul acestui acord novator (sursa La Tribune) pentru a realiza amploarea demersului franco-german de acum şi posibilele implicări pentru viitorul proiect european aşa cu figurează el deja în proiectul de text negociat acum pentru Summitul de la Sibiu. Este posibil ca acest text de acum să influenţeze modul în care se va propune colaborarea aprofundată în Europa de măine. În orice caz, la ceremonia din 22 aprilie, tocmai pentru a marca pe deplin însemnătatea mizelor ce se află acum în dezbatere, vor participa Fonal Tusk, preşedintele Consiliului European şi Jean Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene. Vestea foarte bună este că preşedintele Iohannis va susţine o alocuţiune în calitatea sa de prezentant al României, ţara care asigură preşedinţia rotativă a Consiliului UE.

Vom fi reprezentanţi la această ceremonie dar, din punctul meu de vedere, întrebarea-cheie la care cred că nimeni nu poate avea un răspuns, este dacă s-ar putea ca politicienii noştri să vrea să înţeleagă ceva din substanţa acestui eveniment, exact la antipodul comportamentul lor bizar, dominat de intoleranţă şi ură. Ceilalţi încearcă, greu, cu sincope şi încercând tot felul de soluţii de compromis, să construiască ceva în comun. La noi, acum, singura construcţie este aceasta a urii în comun, împortiva a tot şi toate, la fel de oarbă şi proastă ca şi rezultatele pe care vedem că le produce.