Ministrul spaniol de Externe: UE, între Iran şi SUA - de la confruntare la acord

Ministrul spaniol de Externe: UE, între Iran şi SUA - de la confruntare la acord

Josep Borrell, ministrul Afacerilor Externe în exerciţiu al Spaniei.

Ministrul Afacerilor Externe spaniol, Josep Borrel, nominalizat să devină Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă în viitoarea Comisie Europeană, explică, într-un editorial oferit adevarul.ro, poziţia fragilă a Uniunii între interesele SUA şi cele ale Iranului în privinţa Dosarului nuclear al Teheranului şi cum văd europenii depăşirea acestei crize.

Redăm, în continuare, opinia integrală a viitorului şef al diplomaţiei europene:

"Periculoasa confruntare dintre Statele Unite şi Iran a provocat o întreagă serie de incidente pe mare, de la Gibraltar la strâmtoarea Ormuz, artera centrală a economiei mondiale, pe unde trece 20% din consumul de petrol. Această situaţie constituie o ameninţare uriaşă la adresa păcii şi securităţii internaţionale, îndeosebi pentru noi, europenii.

Putem să avem încredere că, deşi se aud tobe de război, nimeni nu ar trebui să-şi dorească aşa ceva. Totuşi, au fost războaie pe care nu şi le-a dorit nimeni şi care au avut consecinţe devastatoare, precum Primul Război Mondial. De aceea, cu toţii trebuie să ne conjugăm eforturile, pentru a evita o confruntare periculoasă şi pentru a pune bazele unui nou dialog care să reînnoiasca acordul nuclear din 2015, aşa cum tocmai i-a reamintit Washingtonului ministrul francez de externe.

            La acel acord cu numele criptic de “Plan Comun şi Cuprinzător de Acţiune” s-a ajuns în urma unei negocieri foarte îndelungate, cu mai multe suişuri şi coborâşuri, iniţiată de Javier Solana în 2007. Acordul cu Republica Islamică a fost semnat de Înalta Reprezentantă în numele UE, de cei cinci membri permanenţi ai Consiliului de Securitate şi de Germania. Nu era un tratat internaţional, fiindcă preşedintele Barack Obama nu-şi putea asuma angajamentul ca acesta să fie ratificat de Congres. Şi, chiar dacă a fost prezentat ca un acord informal, ca un plan de acţiune, potenţialul său politic era uriaş. Poate că, în parte, problema pe care o avem acum porneşte tocmai de la aşteptările mari pe care le-a generat.

            Acordul era pur tranzacţional şi se referea exclusiv la programul nuclear iranian. Obiectivul esenţial era de a asigura faptul că Iranul nu poate fabrica o bombă atomică. În schimb, erau retrase sancţiunile economice. Multe alte chestiuni nu au fost incluse. Însă, chiar şi aşa, s-a crezut că Iranul urma să aibă o deschidere mai mare spre exterior, iar forţele moderate aveau să capete mai multă greutate, permiţând reintegrarea acestei uriaşe şi vechi ţări în comunitatea internaţională. Nu a fost, însă, aşa. Iranul a devenit un actor regional mai agresiv, mai ales în Siria. Chiar dacă s-a aliat în mod circumstanţial cu Statele Unite şi cu Occidentul pentru a dezintegra Statul Islamic (ISIS, aşa cum este acronimul său în engleză) în Irak, şi-a menţinut retorica inacceptabilă antiisraeliană şi rivalitatea cu Arabia Saudită şi monarhiile din Golf.

            Cu Trump la Casa Albă, SUA s-au retras formal din acord în mai 2018. O decizie anticipată de la promisiunea electorală de a combate worst deal ever, care s-a materializat printr-o retragere abruptă dintr-un acord aprobat în unanimitate de Consiliul de Securitate. Washingtonul a introdus sancţiunile suspendate prin semnarea acordului nuclear, precum şi altele noi, menite să configureze aşa-numita politică de “presiune maximă” împotriva Iranului, la care acesta răspunde cu una de “rezistenţă maximă”.

            Caracterul extrateritorial al sancţiunilor şi poziţia centrală a SUA în cadrul sistemului financiar internaţional au făcut ca firmele din întreaga lume, îndeosebi cele occidentale, să se grăbească să-şi abandoneze afacerile, proiectele sau investiţiile din Republica Islamică. Quid pro quo-ul acordului nuclear se făcea bucăţi, economia iraniană fiind puternic afectată, iar exporturile de petrol reduse de la 2,6 la 0,4 milioane de barili pe zi.  Şi au început să se înregistreze incidente periculoase.

            Programul nuclear iranian datează din epoca Şahului, dar conţinea prea multe elemente de îndoială, pentru a nu suscita neîncrederea profundă a comunităţii internaţionale. Acordul a făcut ca Iranul să fie examinat intens, permanent, în timp real, de către Organizaţia Internaţională pentru Energie Atomică de la Viena. Nicio ţară nu a fost vreodată supusă unui asemenea regim de inspectare. Şi când acest regim se va încheia, Iranul este obligat să semneze şi să aplice Protocolul Suplimentar al Tratatului de Neproliferare, care menţine un nivel de exigenţă extrem de ridicat în ceea ce priveşte supravegherea. Aşadar, acordul garantează că programul nuclear iranian nu va putea avea niciodată scopuri militare.

            Această garanţie generează încredere, în regiune şi în întreaga lume. Doar o politică mioapă de “izolare totală” poate nega acest lucru. Iar această politică subminează şi un alt element cheie pentru pacea şi securitatea internaţionale: contribuţia sa la regimul zdruncinat de neproliferare nucleară. Acordul avea marele merit de a fi soluţionat un risc evident de proliferare, programul iranian, urmând reguli multilaterale, sub observaţia supraveghetorului global în domeniu şi cu angajamentul asumat de a se ghida în viitor după instrumente de control mai exigente. Într-o lume în care acordurile de neproliferare pică şi sunt atacate organizaţiile menite să vegheze asupra angajamentelor multilaterale, trebuie menţinut acest bun de mare valoare.

            Asta au încercat să facă Uniunea Europeană şi, în mod activ, unele din statele sale membre precum Germania şi Franţa, convinse de faptul că menţinerea acordului este benefică pentru stabilitatea regională şi pentru regimul de neproliferare, dar şi pentru a putea angaja Iranul într-o negociere legată de două elemente ce generează instabilitate şi neîncredere: acţiunile sale regionale şi unele aspecte ale programului său balistic. Pornind de la această convingere, s-a acţionat în favoarea menţinerii contraprestaţiilor economice şi comerciale prevăzute de acordul nuclear. Este evident că, având în vedere actuala politică a Statelor Unite, nu vor putea fi atinse cifrele de schimburi ce s-ar putea înregistra între un mare exportator de ţiţei şi pieţele deschise europene. Angajamentul politic european trebuie să se reflecte, însă, în angajamentul iranian de a-şi menţine active angajamentele nucleare.

            Din luna mai, Teheranul a renunţat la politica de “răbdare strategică” şi a reacţionat cu cea de tip “mai puţin pentru mai puţin”, adică în funcţie de care vor fi contraprestaţiile economice, îşi va reduce treptat îndeplinirea unora din punctele incluse în acord, precum gradul de îmbogăţire a uraniului sau volumul de depozitare a apei grele.  Deşi îndeplinirea acestor obligaţii a fost îngreunată şi de unele sancţiuni ale Washingtonului, deocamdată obligaţiile nu s-au respectat doar în mod marginal.

            Provocarea pe care o presupune această situaţie pentru UE este de a nu se vedea prinsă între “presiunea maximă” a SUA şi “rezistenţa maximă” a Iranului. UE poate sfârşi prin a fi prizoniera unei dinamici conflictuale (precum cea dintre China şi SUA)  care nu serveşte intereselor sale şi nu asigură îndeplinirea obiectivelor noastre principale: un Iran fără acces la arma nucleară şi capacitatea de negociere necesară pentru a soluţiona numeroasele şi extrem de complexele probleme regionale, care ne afectează atât de mult. Este suficient să ne amintim de criza existenţială pe care a cauzat-o fluxul de refugiaţi din conflictul sirian din 2015.

            În acest sens, pot fi concepute patru direcţii de acţiune. În primul rând, atenuarea focarelor de tensiune şi a eventualităţii unui război pe care nimeni nu spune că şi-l doreşte şi care ar avea consecinţe devastatoare asupra securităţii noastre. În al doilea rând, Iranul să se menţină în termenii acordului, în totalitate şi în mod verificabil, sub supravegherea agenţiei de la Viena. În al treilea rând, continuarea acţiunilor menite să faciliteze comerţul legitim. Capacitatea UE de a-şi apăra interesele mai presus de ceea ce este impus din exterior, inclusiv de către prietenii şi aliaţii săi, reprezintă unul din principalele sale obiective. Şi, în cele din urmă, angajarea Teheranului într-un dialog deschis despre acţiunile sale regionale, cu consecinţe la faţa locului.

            Ar fi o modalitate de a contribui la promovarea păcii şi stabilităţii regionale, a apropierii multilaterale ca metodă de lucru, precum şi de a ne susţine valorile şi interesele punând capacitatea uriaşă de influenţă a unei Europe unite în slujba securităţii şi bunăstării cetăţenilor săi."

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: