Explozia Ucrainei: între visul european şi naţionalismul integral

Şi nu numai. Este evident că evoluţiile din zonă sunt extrem de rapide, iar situaţia este din ce în ce mai fluidă. Începe să semene cu o repetare, chiar la graniţa noastră de nord, a scenariilor succesive, absolut similare, din perioada Primăverii Arabe, apoi din Egipt şi din Siria, apărând acum un front care să înceapă cu Ucraina şi, în perspectivă, să cuprindă şi Belarus?

Este oare posibil să anunţăm măcar o asemenea ipoteză? Posibil este, chiar dacă raţionamentul nu este nici foarte moral şi, mai ales, nu foarte corect politic. Numai că, din nefericire, similitudinile sunt destul de mari, bazate pe un element comun, cel al susţinerii instituţionalizate (la nivel de state, SUA şi ţările membre UE) pentru forţele de opoziţie dintr-o ţară, în numele democraţiei, în încercarea lor de răsturnare a unei dictaturi. Un sprijin materializat printr-un suport diplomatic vizibil şi masiv dar şi, în cazul Siriei şi Egiptului (după experimentul - şi acela absolut nereuşit – al Primăverii Arabe) cu transporturi masive de armament şi echipamente militare sau a deblocării liniilor de credit pentru ajutorul militar. În speranţa sinceră că promisiunile făcute de multiplii beneficiari: întoarcerea spre Occident şi adoptarea valorilor sale sociale, educaţionale, etc, chiar se vor materializa.

Trezirea la realitate a fost cumplit de dură, pe măsura eşecului total al planificării strategice: ţările din Primăvara Arabă au alunecat într-un islamism fundamentalist care se stabilizează la nivelul controlului politic în Tunisia sau Libia, în Egipt a fost nevoie să se facă apel la armată şi să fie acceptată soluţia dictaturii militare pentru a se evita preluarea totală a statului de către Fraţii Musulmani, în Siria se luptă acum între ele, pe viaţă şi pe moarte, tocmai facţiunile de opoziţie ajutate de Occident, Irakul este un no man’s land al violenţei cumplite interconfesionale, Afganistanul merge, încet dar foarte sigur, pe acelaşi drum.

Şi atunci opoziţia ucraineană pro-europeană ar trebui lăsată să eşueze? Nu trebuie oare sprijinită aspiraţia fundamentală a unui popor spre libertatea pe care o reprezintă sistemul de valori al UE? Răspunsul este evident şi indiscutabil.

Întrebarea foarte gravă apare în momentul în care ceea ce ar fi trebuit să fie un proces politic aproape natural, cel al Parteneriatului Estic finalizat cu momentul Vilnius, nu s-a mai derulat conform Planului A. Apare acum, în regim de urgenţă, Planul B, cel care a determinat declanşarea unui proces care culmină în aceste zile cu o radicalizare extremă a protestelor, provocând o posibilă contra-reacţie masivă a autorităţilor, ajungâdu-se poate chiar la folosirea armatei ceea ce, mai departe, ar putea amorsa o situaţie favorizantă pentru conflicte interne de mari proporţii, la limită chiar război civil. Caz în care, ca stat fondator al CSI Ucraina ar putea, cel puţin teoretic, să ceară sprijinul Organizaţiei de securitate colectivă (OTSC), organizaţie afiliată CSI.

«Profanul speculează în termeni absoluţi. Pentru el, binele şi răul sunt termeni clar definiţi. Liderul politic nu-şi poate oferi acest lux. El îşi atinge scopul pe etape şi fiecare dintre paşii săi este moralmente imperfect. Răul şi barbaria îşi pierd din caracterul lor absolut»

             Henry Kissinger, White House Years

Evident că o asemenea eventualitate duce direct spre perspectiva extrem de gravă a unei posibile crize regionale de proporţii deoarece ar fi vorba despre un conflict deschis la zona de contact între NATO şi UE şi Federaţia Rusă…cu consecinţe greu de imaginat.

De ce situaţia poate evolua pe coordonate imprevizibile? Pentru că, aşa cum s-a întâmplat mereu în asemenea cazuri, frontul opoziţiei ucriniene este unit acum de un singur mare obiectiv comun, înlăturarea preşedintelui Ianukovici, acuzat de colaborare cu Moscova şi organizarea unor alegeri în care să poată profita de actualua situaţie politică favorabilă. Numai că, în realitate, problemele sunt cu mult mai complicate decât par la prima vedere.

Printre partidele blocului opoziţiei, alături de Alianţa democratică ucrainiană pentru reformă  cu preşedintele său, fostul boxer Vitalii Klitshco(UDAR) şi partidul Patria al Iuliei Timoşenko  (Batkivshchyna) se află şi Svoboda, Partidul Libertăţii.

Mulţi dintre observatori afirmă că acesta din urmă ar putea constitui problema din viitor, fiind elementul ultra-naţionalist care ar putea relativ uşor, în condiţiile actuale, să confişte şi să instrumentalizeze mişcarea de protest, radicalizând-o prin chemarea la luptă împotriva duşmanului rus.

Nu este un partid oarecare (10% la legislativele din 2012), având relaţii apropiate cu Frontul Naţional din Franţa, partid naţionalist-extremist şi face parte în calitate de observator în Alianţa europeană a mişcărilor naţionale. În discursurile utimelor luni, pe fundalul steagurilor roşu şi negru ale partidului, revine obsedant o serie de elogii nesfârşite la adresa unuia dintre cele mai adulate personaje (dar şi, în mod egal, vehement contestate) din perioada celui de-al doilea Război Mondial, Stepan Bandera. Cel care a fost iniţiatorul proclamării statului independent ucrainean la Liov, pe 30 iunie 1941.

Fondator al Organizaţiei Naţionaliştilor Ucrainieni, (OUN), promovează o relaţie activă cu naziştii, înainte de a-i trăda şi, spre finele războiului, de alupt alături de Armata Roşie. Pentru ca, din nou, în numele apărării intereselor superioare ale poporului ucrainean, să organizeze lupta de gherilă împotriva trupelor sovietice, fiind foarte activă şi pe plan internaţional, cu ajutorul consistent al diasporei. Formând chiar, în 1943, Blocul Naţiunilor anti-bolşevici, activ până târziu, dovadă aderarea în 1974 a unor organizaţii anti-comuniste din Vietnam şi Cuba…

Mare atenţie însă la mesajul său ideologic, foarte interesant şi primejdios de actual şi în posibila realitate a unui an 2014 dominat în Europa de accesiunea extremismului naţionalist…OUN dorea «stabilirea unui stat ucrainean independent, unit într-o formulă unică naţională pe teritoriul etnic al Ucrinei. Scopul trebuia să fie atins printr-o revoluţie naţională care să alunge puterile ocupante…». Ideologii OUN, partidul lui Bandera din Galiţia, promovau ceea ce atunci era o formulă cu totul nouă pe care o denumeau naţionalismul integral. Conform acestei ideologii, cea mai înaltă valoare urma să fie reprezentată de principiul naţiunii, politica fiind o reprezentare perfectă a legilor darwiniene ale supravieţuirii, conflictul între naţiuni fiind astfel normal, inevitabil şi perfect justificabil.

Context în care voinţa de a învinge esra glorificată ca fiind mai importantă decât raţiunea, iar războiul era prezentat ca o expresie a vitalităţii unui popor.

Mai mult chiar, mare atenţie la această parte a mesajului lor ideologic, la primul congres al partidului, în 1929, se decidea că «doar scoaterea completă a tuturor cetăţenilor non-ucrainieni va permite dezvoltarea generală a naţiunii ucrainiene în cadrului propriului său stat», iar una dintre cele «Zece Porunci ale OUN» suna astfel: «Aspiraţi la mărirea puterii, bogăţiei şi dimensiunilor statului ucrainean chiar şi prin intermediul luării străinilor drept sclavi».

Timpuri trecute, mesaje uitate aparţinând unor vremuri deja condamnate de istorie şi de orice naţiune civilizată a planetei în sec. XXI. Aşa cum amintiri reprezintă regimentul 14 Waffen SS Ucrainean,  batalioanele 109, 114, 115, 116, 117, 118 şi 201 Ukrainian Schutzmannschftant  care au participat la operaţiuni anti-partizani în Ucraina sau Belarus, sau batalionul 50 Ukrainian Schutzmannschftant care în februarie-martie 1943 a luat partea la marea operaţiune  Winterzauber îndreptată împotriva grupelor de partizani, în cooperare cu mai multe unităţi letone şi cu batalionul al 2-lea lituanian ca parte integrantă din faimoasele Ostlegionen sau Osttrupen. Oare? Nu fiţi aşa de siguri.

Căci, altfel, cum că explicaţi că, pe 22 ianuarie 2010, Victor Iuşcenko, preşedintele de atunci al Ucrainei (adus la putere de Revoluţia Portocalie, odată cu primul său ministru, Iulia Timoşenko), l-a decorat post-mortem de Bandera cu titlul de EROU AL UCRAINEI (decretul 46/2010).

Problema momentului este că acest tip de ideologie ultra-naţionalistă (cu toate revendicările sale politice, economice şi sociale) nu a dispărut niciodată nu numai din memoria ucrainienilor dar, după cum se vede, este foarte activă şi din ce în ce mai prezentă în spaţiul european.

Primejdia momentului este ca aceste discursuri, pe fond de sărăcie galopantă, lipsă de speranţă şi confuzie generalizată, să prindă tocmai ca un tip de alternativă a disperării. Iar dacă aceasta se uneşte cu credinţa că soluţia trebuie să fie întoarcerea la coşmarul statului etnic, atunci perspectiva unor conflicte grave se apropie foarte rapid.

Sigur, acum, în 2014, liderul partidului ucrainean Svoboda nu mai vorbeşte acum, a şa cum o făcea în 2004, despre «mafia iudeo-moscovită care domneşte în Ucraina». Dar astea sunt vorbe care s-au mai spus şi în alte vremuri, şi în alte locuri, inclusiv la noi, şi ştim care le-au fist efectele. Acum, din nou, în Ucraina? Şi apoi, unde?