EXCLUSIV Dan Dungaciu: După 50 de ani. Cine se teme de o relaţie strategică cu Germania?

Poarta Brandenburg

Anul acesta se împlinesc 50 de ani de la deschiderea primei ambasade a României la Bonn, gest unic, surprinzător şi strategic la scara relaţiilor Est/Vest de atunci. Evenimentul a fost aniversat la Berlin, dar la Bucureşti a trecut aproape nesesizat. Iar tăcerea diplomatică pe această chestiune este profund semnificativă.

Acest articol este despre o omagiere ratată şi un bun prilej – cvasipierdut şi el - de a pune pe agenda publică, la cel mai înalt nivel, relaţia dintre România şi Germania.

Acest text este şi preambul la un eveniment public care va încerca, în măsura posibilităţilor unei fundaţii, să aducă în prim plan acest moment excepţional, ignorat nepermis şi, prin recul, deficienţele inexplicabile şi cronice ale relaţiei cu Germania (ţară cu care România nu are un parteneriat strategic), un stat fundamental, deopotrivă pentru proiectul european în general şi pentru statutul euroatlantic al României în special.

Pentru a înţelege însă cu adevărat semnificaţia datei de 31 ianuarie 1967, data la care România devenea primul stat socialist (după URSS) care stabilea relaţii diplomatice la rang de ambasadă cu Germania Federală, trebuie să readucem în memoria cititorilor câteva elemente de context. Aşa se explică recursul la istorie pe care îl vom face mai departe.

De la Deutschlandpolitik la Oestpolitik şi... înapoi

Cel mai mare eşec al unei democraţii moderne a fost cel al Republicii de la Weimar. După Al Doilea Război Mondial, Germania intră într-un profund proces de reevaluare şi (re)găsire a unui echilibru pierdut. Pendula între tensiuni şi presiuni uriaşe. Miza cea mai mare în epoca Cancelarului Adenauer (1949 -1963) a fost menţinerea a două bile în aer consecutiv: integrarea în structurile euroatlantice (UE şi NATO) şi unificarea/relaţia cu Estul Germaniei (ceea ce s-a numit „Deutschlandpolitik”).

Aceasta a fost tensiunea fondatoare a Republicii Federale Germane şi care nu va fi ostoită până în clipa astrală a reunirii germanilor de la 3 octombrie 1990.

În ceea ce priveşte primul aspect, Germania a devenit membru al Comunităţii Cărbunelui şi Oţelului în 1951 – axul european se formaliza cu acest prilej -, a aderat la NATO în 1955 şi la Comunitatea Economică Europeană în 1957. Gesturi majore, radicale, întâmpinate cu vizibilă iritare de către URSS. Atunci s-a derulat un moment care, din perspectiva României, este extrem de relevant şi merită să îl reamintim aici. 

Intuind un asemenea posibil traseu al Germaniei federale, Stalin vine, la 10 martie 1952, cu o propunere (respinsă, fireşte) în care oferea Bonn-ului un tratat de pace, neutralitatea statului (a se citi neintegrarea în NATO!) şi – atenţie! - reunificarea cu Germania de Est. Sună cunoscut? Este tocmai ce Moscova „oferise” şi României în preajma integrării în NATO – o practică mai veche, pare-se a diplomaţiei sovietice/ruse.

Dar ceea ce merită mai multă atenţie este ce-a de-a doua dimensiune. Căci dacă e ceva ce frapează în istorica postbelică a Germaniei federale, cel puţină până în 1969, este încrâncenarea cu care RFG-ul, stat învins în război, vinovat irepresibil şi strivit de considerente morale, avea să se lupte totuşi, intransigent şi revendicativ, pentru reunificare sau, cel puţin, pentru recunoaşterea statutului său de unic interlocutor în ceea ce priveşte chestiunea germanităţii (aşa numita „Doctrină Hallstein”, după numele secretarului de stat care a explicitat-o). Efortul lui Adenauer pe această direcţie este, uneori, neverosimil ţinând seama de context. 

În primul rând, asemenea politică se baza pe Constituţie, numită, de fapt, „Lege fundamentală” – denumirea indica, prin recul, un semn al statalităţii neîmplinite, incomplete, în lipsa Germaniei de Est. În document scria clar că „Prezenta Lege fundamentală este aplicabilă întregului popor german.” Deci şi Germaniei de Est. Prin însăşi „constituţia” sa, Germania federală îşi asuma destinul întregii germanităţi. 

În al doilea rând, şi pe baza primei observaţii, politica faţă de RDG şi teritoriile germane nu era considerată politică externă, ci politică intern. Mai concret, „Deutschlandpolitik” şi politica externă erau considerate aspecte diferite şi aveau, în esenţă, gestionari diferiţi, prima Cancelaria, a doua Ministerul de externe. (Nu aveau să existe nici mai târziu „ambasadori” propriu-zişi în „Estul Germaniei”, respectiv Republica Democrată Germană, ci doar trimişi ai Cancelariei). Era de fapt obsesia nerecunoaşterii RDG-ul ca stat separat şi încrâncenarea Bonn-ului de a impune şi altora acelaşi tratament (cel puţin până în 1972). 

În al treilea rând, să reamintim aici de celebrul Minister Federal Pentru Toate Chestiunile Germane, înfiinţat în 1949, tocmai cu scopul de a delimita limpede atribuţiile de politică externă şi pe cele care vizau germanitatea în toată geografia ei. În 1969 este rebotezat în Ministerul Federal pentru Relaţii Intergermane şi era menit, pe aceeaşi filosofie, să se ocupe de relaţiile cu RDG şi cu Berlinul de Est. 

Această politică încăpăţânată şi, repetăm, surprinzătoare faţă de contextul postbelic, avea să fie nuanţată, modificată în formă, dacă nu în conţinut, după 1966, când începe să se vorbească despre nevoia unei Ostpolitik (politică estică) a RFG-ului care să o echilibreze pe cea occidentală (cele două picioare ale politicii germane despre care vorbea Ministrul de Externe, apoi Cancelarul, Willy Brandt).

 În timpul acestuia începe să se vorbească despre „două state în Germania”, apoi despre nevoia de relaţii diplomatice cu statele din Europa de Est - chiar dacă nu încă cu RDG – în special cu Polonia şi Cehoslovacia. 

Asistăm, de fapt, la renunţarea treptată la „doctrina Hallstein”. (Aceasta avea însă să revină, în forţă, dar pe alte coordonate, în anii 80, odată cu venirea la putere a Cancelarului Helmuth Kohl şi va avea ca efect reunificarea Germaniei.)

În acest context al anilor 70 apare la orizont România şi reuşeşte, surprinzător, să facă ea primul gest de anvergură al unui stat socialist pe direcţia relaţiei cu Germania Federală.

Germania se uită către Est şi România reacţionează prima

Chestiunea relaţiilor diplomatice cu RFG-ul datează din 22 august 1955, când Gheorghe Gheorghiu Dej a propus public această chestiune public. După cum am văzut mai sus, problema nu se putea pune: „doctrina Hallstein” stipula limpede că aşa ceva este imposibil pentru că, se considera, Deutschlandpolitik era pus în pericol. 

Paşi se fac însă, la nivel economic, căci evoluţiile din acest punct de vedere sunt consistente. Românii au semnat, în 1963, acordul de înfiinţare a reprezentanţelor comerciale cu RFG. Alte state, precum Ungaria, Cehoslovacia, Bulgaria şi Polonia, au făcut-o abia după trei ani. În 1966 se intensifică raporturile economice, culturale, politice între cele două ţări, iar în septembrie acelaşi an este consemnată pentru prima dată după război o vizită oficială într-un stat comunist, cu primire la cel mai înalt nivel, a unui ministru federal vest-german (Ministrul federal al economiei Kurt Schmueker). Dosarul şaşilor şi şvabilor din Româna contează şi el în această discuţie şi este repus, discret şi secret, pe tapet. 

De fapt, Bonnul începuse în 1966 negocieri secrete cu state din fostul lagăr comunist pentru destinderea relaţiilor, la început economice, apoi politice. Erau vizate Polonia, Cehoslovacia, Ungaria. Dar nu e pentru cine se pregăteşte! În acest context complicat, de reevaluări interne şi externe, Germania întinde o mână răsăritului pe care Bucureştiul, abil, a reuşit să o strângă primul.

Nu a fost nici fără riscuri nici o simplă formalitate, iar mişcările României nu au trecut nesesizate. Cresc şi presiunile statelor din lagărul comunist, în special ale RDG-ului, care cere explicaţii Bucureştiului apropo de tatonările tot mai vizibile şi care creau suspiciuni. Presiunile au existat şi de la Moscova – iritată de poziţia oficială a Bucureştiului după care ar fi o greşeală să se considere guvernul Germaniei Federale un guvern „fascist”. Dar, în pofida lor, evenimentele curg în direcţia scontată. 

În perioada 7-17 ianuarie 1967, o delegaţie a Ministerului Afacerilor Externe German vine la Bucureşti pentru a pregăti vizita ministrului de externe a României, Corneliu Mănescu, la Bonn. Vizitata acestuia este devansată, din raţiuni strategice (30 ianuarie – 3 februarie), iar la 31 ianuarie 1967, Bucureştiul şi Bonn-ul au decis restabilirea relaţiilor diplomatice la rang de ambasadori extraordinari şi plenipotenţiari, cu prilejul întâlnirii în capitala RFG dintre Willy Brand şi Corneliu Mănescu, miniştrii de externe ai celor două state. Un proiect strategic sofisticat, cu profunde semnificaţii, capătă chip şi consistenţă. 

România, doctrina Ulbricht şi un (alt) moment comemorativ

Reacţiile Moscovei sunt dure, presa oficială se umple de invective, este din nou invocat „trecutul hitlerist” al germanilor – semnul maxim de furie al părţii sovietice pentru ceea ce s-a petrecut între Bucureşti şi Bonn. Vocea cea mai iritată este însă cea a RDG-ului, care convoacă la 10 februarie 1967 o conferinţă a miniştrilor de externe a ţărilor membre ale Pactului de la Varşovia, cu scopul de a înfiera şi disciplina România şi, în plus, de a opri ca acest precedent să se extindă în spaţiul Pactului de la Varşovia. 

România reacţionează diplomatic explicit la invitaţia RDG-ului: Ministrul de externe român Corneliu Mănescu pleacă la Bruxelles pentru a evita participarea, iar România îl trimite la Varşovia pentru conferinţă pe adjunctul ministrului de externe, Mircea Maliţa. Semnalul de minimalizare a evenimentului este evident, dar Mircea Maliţa are de răspuns unor interpelări dure. De faţă este şi faimosul Ministru de externe al URSS, Andrei Gromyko.

Mircea Maliţa a fost nevoie să facă faţă tirurilor necruţătoare ale părţii poloneze, în primul rând, care făcea din România calul de bătaie al întregii reuniunii. Ministrul de externe sovietic intervine şi îi dă cuvântul, pentru o replică/apărare „împricinatului”.

Adjunctul Ministrului de Externe al României dă un răspuns în care exprimă toate justificările poziţiilor României în chestiune germană, într-o manieră în care până şi preopinenţi cei mai înverşunaţi au fost puşi în dificultate. Replica de la Varşovia, care nu a făcut, evident, nicio concesie poziţiilor oficiale, a fost remarcată şi primită cu satisfacţie de partea germană (federală). 

Confirmarea nu a întârziat. Intervenţia adjunctului ministrului român de externe la Varşovia a fost motivul pentru care Mircea Maliţa avea să se învrednicească de cea mai înaltă distincţie a statului german - Marea Cruce pentru Merit cu Stea şi Cordon a ordinului pentru Merit al R. F. Germania. Distincţia avea să îi fie conferită cu ocazia vizitei preşedintelui german Gustav Heinemann în România (17-20 mai 1971), iar autorizaţia de a purta această decoraţie (după habitus-urile epocii) îi este acordată prin Hotărârea 31 din 7 septembrie 1971.

Marea Cruce pentru Merit cu Stea şi Cordon a ordinului pentru Merit al R. F. Germania acordată academicianului Mircea Maliţa

Cât despre reuniunea de la Varşovia, ea s-a soldat cu impunerea a ceea ce s-a numit „doctrina Ulbricht”, după numele liderului RDG (Walter Ulbricht) de la aceea vreme. Ideea de bază a acestei doctrine era că niciun stat din lagărul socialist nu îşi va normaliza relaţiile cu RFG până când cele două state germane nu îşi vor fi recunoscut, reciproc, suveranitatea şi nu vor purcede la relaţii diplomatice depline. Era exact opusul doctrinei Hallstein. RDG-ul a primit asigurări depline din partea Cehoslovaciei, Ungariei, Poloniei şi Bulgariei că vor respecta înţelegerea.

„Doctrina Ulbricht” a funcţionat până decembrie 1972, când cele două state au semnat un tratat de bază germano-german în care se recunoşteau ca state separate. După care, în anii 80, Deutschlandpolitik-ul revine în forţă, pe o dimensiune naţional-europeană, în timpul mandatului Cancelarului Helmuth Kohl, iar Germania se reuneşte şi devine, prin recul, liderul Europei.

În loc de final. Cine se teme de o relaţie strategică cu Germania?

Recursul la istorie nu este gratuit. Cum spuneam, poate deveni un bun punct de plecare pentru discuţii aplicate, sincere, despre încotro vrea, poate şi trebuie să se îndrepte România.

Suntem, deocamdată, într-o ambiguitate strategică în ceea ce priveşte poziţionarea şi asta constituie principala sursă de confuzii proiectate astăzi în exterior de Bucureşti. Declarăm, la nivelul cel mai înalt, că viziunea strategică europeană se bazează pe apartenenţa la nucleul dur al UE, axat pe parteneriatul german-francez.

Toate bune până aici, dar, la nivel de practică diplomatică, concentrarea pare acum pe relaţia cu Visegrad-ul, geografie politică, societală şi economică de care ne despart (prea) multe, şi de care România se apropie - culmea! - prin Budapesta. Că aceste gesticulaţii personalizate sunt „cu mandat” sau „fără mandat” devine aproape irelevant. 

Mai mult: tocmai acest tip de explicaţii/justificării nu face decât să sporească confuzia şi să indice lipsa unei viziuni coerente, asumate şi implementate de un stat care se apropie vertiginos de Centenar şi preluarea preşedinţiei UE.

Aniversarea a 50 de ani de relansare a relaţiilor diplomatice bilaterale româno-germane poate constituit, dincolo de bilanţuri, şi prilejul unor clarificări necesare. Sperăm că acestea vor veni cât mai curând.