Rezultatul şi prezenţa la vot de la alegerile europarlamentare ar fi trebuit să le asigure instituţiilor europene un mandat consistent pentru reforme fundamentale, necesare provocărilor cu care se confruntă UE.

Apărarea cooperării globale, a multilateralismului, a schimburilor comerciale libere şi a valorilor democratice în aceste vremuri turbulente este pusă la grea încercare după ce, în numai cinci luni de la scrutinul european, Parlamentul, Consiliul şi Comisia au ajuns într-un impas politic major.

În mod tradiţional, Comisia Europeană are dreptul de iniţiativă legislativă. Cu toate acestea, structura instituţională complexă a Uniunii nu i-a permis niciodată Comisiei posibilitatea să dicteze politica UE de una singură, ci a depins de fiecare dată de câştigarea sprijinului majorităţii PE şi, mai ales, a statelor membre din Consiliu.

Prima misiune a Ursulei von der Leyen, în acest context, era să identifice un echilibru complex pentru a putea să-şi treacă echipa de comisari prin filtrul audierilor din Parlamentul European, ceea ce nu s-a întâmplat.

Chiar dacă Partidul Popular Conservator European (PPE), Socialiştii şi Democraţii (S&D) şi grupul liberal Renew Europe (fost ALDE) au sprijinit oficial candidatura Ursulei von der Leyen, un număr semnificativ de cel puţin 59 de europarlamentari din aceste grupuri nu a votat pentru ea (în total, toate cele trei grupuri au 442 de locuri în PE).

Aceşti europarlamentari proeuropeni, alături de Verzi, s-au opus lui von der Leyen, în principal din cauza procesului prin care ea a ajuns în fruntea Comisiei. Consiliul European a ignorat aşa-numitul sistem „Spitzenkandidaten” şi a ales varianta consensului între state, limitând puterea politică la care Parlamentul a sperat că şi-o va consolida după numirea Comisiei Juncker.

Rezultatul negocierilor au transformat-o pe Ursula von der Leyen într-un prizonier al dorinţei instituţionale a Parlamentului European de a avea o influenţă politică mai mare şi interesele statelor membre care urmăresc să aibă şi ele un cuvânt cât mai greu de spus în setarea priorităţilor de pe agenda europeană.

Conştientă de consecinţele ocolirii cutumei Spitzenkandidat, folosită la numirea comisiei Barroso II şi Juncker, von der Leyen a acceptat din start să-i fie subminată autoritatea, cu riscul de a-i scădea dramatic şansele pentru echipa sa executivă să îşi înceapă mandatul la 1 noiembrie.

Cu un spaţiu îngust de manevră, Ursula von der Leyen a prezentat o listă de priorităţi din care rezultă că a combate schimbările climatice nu mai este doar o nevoie socială ci o sursă de a face bani pe seama contribuabililor, că inovaţia tehnologică trebuie să fie suprataxată pentru a-i ţine sub control pe giganţii IT iar deciziile de politică externă trebuie să fie luate cu o majoritate calificată. Agenda sa politică reprezintă un mix menit să-i satisfacă pe toţi.

În faţa Parlamentului European, von der Leyen a promis o cotă egală de gen în echipa sa executivă şi că le va cere statelor membre să propună o femeie şi un bărbat în procesul de selecţie pentru Colegiul Comisarilor.

În schimb, majoritatea ţărilor au ignorat această cerinţă şi, pentru a nu risca o reacţie recalcitrantă din partea membrilor Consiliului, von der Leyen a acceptat propuneri îndoielnice, cu integritatea şifonată, despre care ştia că nu vor trece de filtrul comisiilor parlamentare.

Curios a fost şi momentul când a făcut cunoscute denumirile pompoase şi populiste ale mai multor posturi cheie, de departe remarcându-se „apărarea stilului de viaţă european”. Dar nu a fost de-ajuns, aşa că a împărţit atribuţii similare între mai multe portofolii pentru a împăca orgoliile şi interesele statelor membre.  

Deşi a avut parte de o susţinere aproape unanimă în Consiliului European, acest lucru nu a fost suficient pentru ca Ursula von der Leyen să-şi alcătuiască o echipă puternică de comisari şi să depăşească handicapul susţinerii fragile de la votul de investitură din luna iulie.

La o întâlnire cu grupul conservator al Partidului Popular European care a avut loc la începutul lunii septembrie, von der Leyen le-a spus europarlamentarilor că i-a avertizat pe liderii naţionali că nu poate garanta rezultatul procesului de confirmare. Acum, ea va trebui să gestioneze nemulţumirea nejustificată a Franţei care a suferit o umilinţă fără margini.

Remarcându-se în Germania ca un politician extrem de tenace într-o confruntare chiar cu Angela Merkel, forţând-o să-i susţină un proiect de lege care garanta o prezenţă semnificativă a femeilor în consiliile de administraţie ale companiilor private şi de stat, von der Leyen, din orice unghi am privi-o, nu are aura pe care o aveau Jose Manuel Barroso şi Jean Claude Juncker la momentul numirii lor în fruntea Comisiei Europene.

Primul se remarcase din postura de gazdă pentru George Bush, Tony Blair şi Jose Maria Aznar pentru finalizarea discuţiilor privitoare la invazia Irakului iar Juncker, de-asemenea premier în Luxemburg, condusese Eurogrupul. Din start, Ursula von der Leyen are de recuperat o doză importantă de autoritate, iar primul moment prielnic este Summit-ul Consiliului European din 17-18 octombrie, acolo unde va participa.

Până la urmă, ea va trebui să renunţe la jocul ei de aşteptare şi să acţioneze. Spectrul unui război comercial cu SUA şi incertitudinea Brexitului afectează direct statele membre implicate în procesul numirii sale în fruntea Comisiei. Dacă va prefera doar a se pune la dispoziţia guvernelor şi şefilor de state, Ursula von der Leyen va periclita inclusiv şansele Comisiei de a mai acţiona ca un „motor al integrării”.

Emmanuel Macron, arhitectul acestei construcţii europene, se va vedea într-o situaţie dificilă la Summit-ul Consiliului European. El va trebui să aleagă, într-un moment în care Franţa este vulnerabilă, între un compromis politic nesperat pentru ca echipa Ursulei von der Leyen să-şi înceapă activitatea până la finele anului sau va miza pe echipa lui Jean Claude Juncker care, chiar dacă şi-a pierdut, practic, legitimitatea politică, poate lua unele măsuri nepopulare. 

Pe de altă parte, defilând cu personaje viciate precum Sylvie Goulard, garnitura de politicieni a noului val riscă să pericliteze rolul important al Comisiei Europene iar Uniunea Europeană să ajungă pe un traseu necunoscut al incertitudinii într-un moment în care era nevoie de un bloc european puternic pe scena diplomaţiei mondiale.