Cum s-a schimbat lumea după căderea Zidului Berlinului INFOGRAFIE

Cum s-a schimbat lumea după căderea Zidului Berlinului INFOGRAFIE

Căderea Zidului Berlinului FOTO Getty Images

Evenimentele mondiale se mişcă deseori cu o viteză ameţitoare, dar este greu de ajuns din urmă ritmul şi puterea schimbărilor din 1989. Ele au culminat cu una dintre cele mai faimoase scene din istoria recentă – căderea Zidului Berlinului.

Zidul s-a dărâmat parţial ca urmare a unui accident birocratic, dar a căzut în contextul unui val de revoluţii care a lăsat blocul comunist condus de sovietici pe marginea prăpastiei şi a ajutat la definirea unei noi ordini mondiale.
 

Cum a căzut Zidul?

 
Pe 9 noiembrie 1989, la cinci zile după ce o jumătate de milion de oameni s-au adunat în Germania de Est, într-un protest major, Zidul Berlinului, care despărţea Germania de Est comunistă de Germania de Vest s-a  zdruncinat.
 
Liderii Germaniei de Est încercaseră să liniştească protestele din ce în ce mai ample prin facilitarea accesului est-germanilor în Germania de Vest, dar nu intenţionau să deschidă complet graniţa. Schimbările trebuiau să fie relativ minore – însă felul cum acestea au fost făcute a avut consecinţe majore.
 
Note legate de noile reguli au fost înmânate unui purtător de cuvânt, Gunter Schavowski – care nu a avut timp să le citească înaintea conferinţei sale de presă obişnuite. Atunci când a citit informaţia, cu voce tare, pentru prima dată, jurnaliştii au rămas uluiţi. „Călătoriile private în afara ţării pot fi acum efectuate fără condiţii prealabile”, a spus el. Jurnaliştii surprinşi au cerut mai multe detalii. Răsfoind prin notiţele sale, Schabowski a precizat că, după câte ştie el, măsura intră în vigoare imediat.
 
De fapt, planul era ca aceasta să se aplice din ziua următoare, cu detalii pentru obţinerea unei vize. Însă ştirea era deja pe toate posturile de televiziune - şi oamenii din Germania de Est s-au strâns în cozi imense la frontieră.
 
Harald Jager, un poliţist de frontieră de serviciu în acea seară, a declarat pentru Der Spiegel, în 2009, că a rămas confuz după conferinţa de presă şi apoi a urmărit cum mulţimea ajungea la graniţă.
Jager şi-a contactat în repetate rânduri superiorii, dar aceştia nu au dat ordine de deschidere fie a porţii, fie a focului asupra mulţimii. Cu doar câţiva paznici care trebuiau să înfrunte sute de cetăţeni furioşi, forţa nu putea fi utilizată cu vreun folos semnificativ.
 
„Oamenii ar fi putut fi răniţi sau omorâţi chiar şi fără focuri de armă, în confruntări sau dacă se crea panică printre miile de persoane adunate la punctul de trecere a graniţei”, a precizat el pentru Der Spiegel.
 

„De aceea le-am dat oamenilor mei ordinul: Deschideţi bariera!”

 
Mii de persoane au trecut, sărbătorind şi plângând, în scene care au ajuns în toate colţurile lumii, prin intermediul presei. Mulţi au escaladat zidul de la poarta Brandenburg, doborându-l cu ciocane şi târnăcoape.
 
Un an turbulent ajunsese la punctul său culminant.
 
 

De ce a căzut Zidul?

 
După cel de-Al Doilea Război Mondial, Europa a fost împărţită de Uniunea Sovietică şi foştii săi aliaţi occidentali şi sovieticii au ridicat treptat o „Cortină de Fier” care despărţea Estul de Vest.
Germania învinsă a fost împărţită de puterile ocupante – SUA, Marea Britanie, Franţa şi URSS – partea sa estică fiind controlată de sovietici. Germania de Est, cunoscută oficial ca Republica Democrată Germană, a devenit avanpostul Uniunii Sovietice în Europa Occidentală.
 
Însă Berlinul a fost scindat în patru, cu zone britanice, franceze şi americane în vestul oraşului şi zona sovietică în est. Berlinul de Vest a devenit o insulă înconjurată de Germania de Est a comuniştilor.
 
Până în anii 1980, Uniunea Sovietică se confrunta cu probleme economice acute şi penurii majore de alimente şi atunci când un reactor de la centrala nucleară de la Cernobîl, din Ucraina, a explodat în aprilie 1986, a fost un moment simbolic al prăbuşirii iminente a blocului comunist. 
 
Mihail Gorbaciov, liderul sovietic care preluase puterea în 1985, a introdus reformelepolitice „glasnost” (transparenţă) şi „perestroika” (restructurare). Însă evenimentele au evoluat într-un ritm mult mai alert decât el ar fi putut să prevadă.
 

Valul revoluţionar

 
Mişcările de reformă clocoteau deja în blocul comunist. Ani de activism şi greve în Polonia au culminat cu partidul comunist de la guvernare votând legalizarea sindicatului Solidaritatea.
 
Până în februarie 1989, Solidaritatea purta discuţii cu guvernul şi alegeri parţial libere din vară au dus la câştigarea de locuri în parlament. 
 
Şi ungarii au lansat demonstraţii majore pentru democraţie, în luna martie. În mai, 240 de kilometri de sârmă ghimpată au fost distruşi de-a lungul graniţei cu Austria – prima fisură în Cortina de Fier. Revoluţia ungară din 1956 a fost suprimată în mod brutal de sovietici, dar de data aceasta avea să reuşească.
 
Până în august, valul revoluţionar se stârnise cu adevărat la periferii. Două milioane de oameni din Estonia, Letonia şi Lituania – pe atunci părţi ale Uniunii Sovietice – au participat la una dintre cele mai memorabile demonstraţii ale aşa-numitei „Revoluţii cântătoare”, atunci când au format un lanţ uman de 600 de kilometri în republicile Baltice care-şi cereau independenţa.
 
Cortina de Fier se deforma.
 
Cehoslovacia, a cărei încercare de a face reforme pentru liberalizare a fost suprimată brutal în 1968, a găsit o altă modalitate de scăpare. Est-germanii puteau călători către ţara socialistă vecină fără restricţii şi au început să inunde Ambasada Germaniei de Vest, fiind în cele din urmă evacuaţi în Vest cu trenul.
 
Germania de Est a sfârşit prin a-şi închide graniţa cu Cehoslovacia, în octombrie, pentru a mai potoli fluxul. Însă până la acel moment, revoluţia cuprinsese deja Germania comunistă.
 

Rebelii din Germania de Est

 
Totul a început cu demonstranţii care participau la marşuri pentru libertate în centrul oraşului Leipzig. Pe 9 octombrie, la câteva zile după a 40-a aniversare a Germaniei de Est, 70.000 de oameni au ieşit în stradă.
 
Existau cereri venite din Germania de Vest pentru alegeri libere şi discuţii privind reforme de la noul lider comunist al Germaniei de Est, Egon Krenz. Nimeni nu ştia că prăbuşirea Zidului avea să aibă loc câteva săptămâni mai târziu.
 
Şi apoi, pe 31 octombrie, numărul oamenilor care voiau instalarea democraţiei în Germania de Est a ajuns la o jumătate de milion. Kenz a mers la Moscova pentru întâlniri – recent el a declarat pentru BBC că a fost asigurat la acel moment că o reunificare a Germaniei nu era în plan.
 
Pe 4 noiembrie, la o lună după ce protestele din Germania de Est începuseră, în jur de jumătate de milion de oameni s-au adunat în Alexanderplatz, în inima Berlinului de Est.
 
Trei zile mai târziu, guvernul a demisionat. Însă nu exista nicio intenţie de a face loc democraţiei şi Egon Krenz a rămas şef al Partidului Comunist şi liderul de facto al ţării.
Nu avea să rămână în acest rol pentru mult timp. Cinci zile mai târziu, Schabowski a ţinut conferinţa sa de presă care avea să schimbe lumea.
 

De ce nu au folosit sovieticii forţa?

 
La începutul anului 1989, demonstranţii din Piaţa Tiananmen, din Beijing, au cerut introducerea democraţiei în China şi au fost zdrobiţi de o intervenţie militară.
 
URSS îşi folosise armata înainte pentru a înăbuşi revolte. De ce nu s-a întâmplat acest lucru şi de această dată?
 
În interiorul Uniunii Sovietice a folosit-o, omorând 21 de protestatari pro-independenţă din republica sovietică Georgia. Însă în alte părţi ale blocului comunist, nu a recurs la aceast tip de acţiune.
Îndepărtându-se de politica sovietică, Mihail Gorbaciov a decis împotriva folosirii puterii armatei, într-o încercare de a potoli demonstraţiile şi revoluţia politică din ţările învecinate.
 

Un nou capitol în istoria europeană

 
Pe 3 decembrie, Gorbaciov şi preşedintele american George H.W. Bush au stat unul lângă altul în Malta şi au publicat o declaraţie care spune că Războiul Rece dintre cele două ţări se apropie de sfârşit.
Valul de revoluţii din 1989 nu se încheiase încă.
 
Studenţii care demonstrau în Praga s-au ciocnit cu forţele de ordine, declanşând Revoluţia de Catifea care a răsturnat de la putere comunismul cehoslovac în câteva săptămâni.
 
În România, demonstraţiile s-au încheiat cu violenţe şi au dus la căderea dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu. Un nou guvern a preluat puterea, în timp ce Ceauşescu a fugit.
 
El şi soţia sa Elena au fost capturaţi şi executaţi în ziua de Crăciun. Peste 1.000 de persoane au murit în mişcările de dinainte şi de după revoluţie, acest aspect diferenţiind România de celelalte ţări unde au avut loc evenimente similare în mare parte fără vărsare de sânge.
 

Ce a urmat după 1989

 
În 1990, Letonia, Lituania şi Estonia au profitat de noile libertăţi politice pentru a elimina Guvernul comunist şi a lua măsuri pentru independenţă. Uniunea Sovietică se destrăma, dar Gorbaciov a mai avut o ultimă tentativă de a încerca să o reformeze, alături de liderii celor 15 republici sovietice.
 
Comuniştii extremişti care s-au opus reformelor sale au încercat un puci, când acesta era în vacanţă în Crimeea, în august 1991, plasndu-l sub arest la domiciliu.
 
Puciul a fost învins în trei zile, în timp ce forţele pro-democraţie se raliau în jurul lui Boris Elţîn , preşedintele Republicii Ruse.
 
Însă a marcat ceasul morţii URSS şi una câte una, republicile sale şi-au declarat independenţa. 
 
Click pe imagine pentru rezoluţie mai mare

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: