Dacă UE nu va pune în discuţie acest subiect, ar putea să nu supravieţuiască provocărilor cu care se confruntă în prezent. Aceasta nu este o posibilitate teoretică, ar putea fi o realitate tragică“. Puteţi citi aici articolul semnat de miliardarul american în care propune o emisiune de asemenea obligaţiuni în valoare de 1000 de miliarde Euro pentru a răspunde efectelor pandemiei şi care să meargă până la 1500 miliarde pentru a finanţa şi operaţiunile prioritare legate de lupta împotriva efectelor încălzirii climatice.

Cam pe aici suntem acum când, înaintea zilei de miercuri când Comisia Europeană va prezenta formula finală a planului său de relansare economică, se confruntă două teze, două gândiri economice opuse, rezultat al unor politici care devin chiar antinomice (sau pot foarte uşor s-o facă), statele occidentale - motoarele economice mai mari sau mici ale UE - având o părere diferită despre modul în care să fie ajutate statele cu probleme, în primul rând cele din sud şi apoi cele central şi est-europene. Dacă va fi vorba despre o simplă discuţie în contradictoriu urmată de o soluţie de compromis, niciun fel de problă, asta este specialitatea echipelor de negociatori de la Bruxelles. Dar, pe fond, ca şi în cazul precedentei mari crize, problema de fond răbufneşte din nou, de data asta cu mai multă violenţă şi la o scară mai mare deoarece pierderile provocate de pandemie continuă se se acumuleze, pieţele muncii sunt lovite din greu şi se pare că nu-şi vor reveni decât parţial în aşteptarea unei transformări profunde, băncile sunt acum infinit mai circumspecte. Cum vor fi salvate ţările-problemă (veşnic aceleaşi, începând cu Italia şi Spania): printr-o „mutualizare a datoriei“ sau mai există şi o altă soluţie?

Într-un articol anterior, v-am prezentat propunerea franco-germană de relansare economică cu o bază de plecare de 500 miliarde Euro dedicată în special domeniilor „sănătăţii, relansării economice, tranziţiei numerice şi suveranităţii industriale“, propunere care avea meritul ca, pentru prima oară după adoptarea Tratatului de la Maastricht, să aducă acceptarea de către Germania a principiului transferurilor bugetare între Statele Membre. În plus, conform acestei propuneri, se permitea Comisiei Europene să se împrumute pe pieţele financiare în numele UE folosind la maximum situaţia sa extrem de favorabilă datorate notaţiei Triplu A pe care o are din partea agenţiilor de rating. Sumele respective ar urma să fie repartizate către Statele Membre, în special „sectoarelor şi regiunilor cele mai afectate“.

Nu, în niciun caz, ar fi o adevărată catastrofă, spun acum patru state europene (Suedia, Danemarca, Austria şi Olanda). Ele vor prezenta propriul lor plan de relansare în care se va vorbi din nou despre sume de ordinul miliardelor, dar nu prin subsidii, ci numai sub forma unor împrumuturi care vor trebui evident rambursate şi, în plus, condiţionate de adoptarea unui întreg ciclu de reforme procedeu foarte apropiat de sistemul de lucru al FMI şi folosit de europeni şi de instituţia internaţională la începutul planului de salvare în cazul Greciei acum 10 ani pentru evitarea în ultimă instanţă a falimentului de ţară. „Epopeea  salvării Greciei“ a rămas în memoria multor lideri europeni ca o imagine a ceea ce a trebuit să fie o reacţie disperată pentru a ajuta un stat din zona Euro a cărui prăbuşire ameninţa însăşi solidaritatea sistemului, impunând populaţiei greceşti o austeritate bugetară notabilă. S-a spus atunci că procedeul folosit, acela de de a salva o ţară cu banii celorlalte, nu mai trebuia să fie repetat niciodată. Dacă mai ţineţi minte, se spunea atunci că lecţia crizei va fi perfect învăţată pentru ca, în alt moment de cumpănă, băncile să nu se mai găsească sub presiuni enorme şi sisteme economice naţionale să nu se afle în prag de colaps.

Acum, după foarte puţini ani, ne aflăm confruntaţi cu aceleaşi probleme. Aceleaşi ţări din sud şi central-est europene sunt în criză sau se apropie de acest punct, cu deficite care se anunţă chiar mai importante decât cele din perioada 2008-2009. Datoriile suverane ale ţărilor mari continuă să crească la cote spectaculoase şi şomajul tinerilor tinde să se cronicizeze pe unele pieţe ale muncii, începând iarăşi cu aceleaşi ţări-problemă, Italia, Spania şi Grecia. Iar întrebarea este dacă, în condiţiile în care clasa politică rămâne aceeaşi şi habitudinile populaţiei în materie de consum nu se schimbă, dacă a fost foarte Greu ca Greciei s-i fie asigurată supravieţuirea, ce se va întâmpla dacă în loc de o singură ţară cu pondere economică mică, va fi nevoie să se acopere nevoile a patru, cinci, şase ţări, poate chiar mai mult? Pe de altă parte, nu mai este vorba, la modul cel mai clar, de respectarea logicii unui simplu raţionament economic: Uniunea Europeană a fost creată şi pentru a oferi un ajutor în spiritul de solidaritate pe care se bazează Tratatele. Sigur că solidaritatea este reconfortantă pe timp de linişte şi creştere economică, dar devine principiu de supravieţuire acum când cealaltă perspectivă este intrarea în zona neagră. O putem defini? Cel puţin o putem foarte uşor imagina privind la ce spune scenariul cel mai grav imaginat de finanţiştii de la Banca Central Europeană care anticipează „o scădere a PIB de 15% doar pe trimestrul al doilea din 2020“, cum spunea Christine Lagarde, preşedinta acestei instituţii, arătând în acelaşi timp că, din punctul său de vedere, propunerile franco-germane sunt „ambiţioase, precise şi binevenite“.

Ursula von der Leyen FOTO EPA-EFE

Miercuri, 27 mai, urmează ca preşedinta Comsiei Europene să prezinte propunerea de buget pentru următorii şapte ani (aşa-numitul cadru bugetar multi-anual 2021-2027) urmând ca el să fie discutat în Parlamentul European pentru a fi supus aprobării finale a şefilor de state şi guverne care se vor reuni în luna iunie. Vom şti atunci dacă se va admite ridicarea plafonului bugetar cu contribuţii mai mari din partea Statelor Membre sau, la nivelul bugetului actual, să va opera o relocare destul de importantă de fonduri pentru adaptarea la condiţiile noi ale crizei post-pandemie.

Foarte greu de găsit un răspuns, dar am convingerea că nu acesta va fi punctul de ruptură. Se poate să fie însă timpul pentru redefinire ideologică a conţinutului real al termenului de solidaritate şi de recunoaştere a nevoii de a se stabili rapid cât mai multe standarde comune de comportament, obligatorii şi foarte clar formulate. Căci, după cum vedeţi, sistemul artificial de bunăstare permis de „viaţa pe credit“ după modelul american post-Marea Criză nu mai e valabil ca soluţie socială şi trebuie înlocuit cu ceva. Cu ce anume? Încă nimeni nu ştie.