Acea Europă în care nu cred

„În opinia autorilor, în UE avem de-a face cu trei zone europene distincte, trei subcategorii – Europa de nord-vest, Europa mediteraneeană şi Europa de Est“

Cred că acum a venit cu adevărat momentul în care Uniunea Europeană este realmente obligată să decidă ce va vrea să fie în viitorul imediat şi pe termen mediu, care este proiecţia pe care o asumă pe termen lung.

Este obligată să facă asta pentru că, iată, numărul crizelor se multiplică pe plan mondial cu o viteză fără precedent şi spaţiul de unitate politică, economică, socială şi cu veleităţi comune de securitate şi apărare, începe să fie înconjurat de un lanţ de conflicte deschise din ce în ce mai intense care ameninţă, într-o formulă sau alta, să se internalizeze în unele dintre Statele membre.

Se construieşte, de ani buni, un fel de răspuns comun, dar mereu greu de articulat până în etapa finală din cauza contrabalansului pe care-l reprezintă voinţa statelor membre de a-şi păstra neatinse, într-un număr cât mai mare şi pentru cât mai mult timp, seria de privilegii naţionale  în domenii diverse, dar absolut esenţiale în raport cu tendinţa, altfel asumată politic cu entuziast, de a crea un spaţiu comun deplin al Uniunii Europene. Cred în acest demers al unităţii europene deoarece numai un asemenea spaţiu comun real poate da forţă, credibilitate şi mijloacele necesare unui răspuns coerent – la nivelul construţiei continentale – în raport cu atacurile la scară globală care sunt acum în curs de desfăşurare.

În această imagine a unei viitoare Europe – actor major real pe piaţa de putere a lumii – cred nu numai ca soluţie de răspuns la criză, ci ca unică formulă posibilă pentru a se putea ajunge la o re-echilibrare a raporturilor de forţe şi la reducerea semnificativă a dependenţelor strategice ale Europei acestui moment, cele energetice fiind cele mai evidente şi stringente.

Pentru asta, însă, este nevoie de acceptul unui demers fundamental: existenţa unei viziuni comune asupra propriei noastre identităţi la scara unei Europe comune. Simplu, veţi spune, căci oare nu toţi suntem cetăţeni europenicu drepturi şi obligaţii egale? Ba da, cel puţin aşa spune lecţia corectitudinii politice care se bazează pe ce este scris în Tratate şi pe discursul vizibil al liderilor politici. Dar, în spatele cortinei, tot aşa stau lucrurile?

Aici, la nivel european, există încă două şcoli de gândire extrem de diferite. Prima, cea a entuziaştilor construcţiei ideii europene, spune că jocul comun are, sau ar trebui să aibă la bază o concepţie comună asupra valorii spaţiilor europene şi a cetăţenilor săi. Cu alte cuvinte, refuzând în mod absolut cealaltă formulă, cea care presupune acceptarea, chiar şi acum, a existenţei unei Europe cu mai multe nivele, organizată în cercuri concentrice,  oferind în mod explicit credibilitate tezei conform căreia avem un singur motor central de dezvoltare (cu statele membre aferente) restul fiind vagoanele agăţate în coada locomotivei purtătoare de inteligenţă, dezvoltare şi progres.

Aceasta este imaginea Europei în care nu cred. Nu vreau să cred în ea deoarece face apel la un tip de filozofie umilitoare şi insultătoare pentru toţi cei care au aderat la acest spaţiu nu doar din cauza unor evidente şi foarte normale considerente economice, ci şi din fascinaţia, la el de evidentă şi normală, pentru setul de valori pe care-l propune Europa civilizaţiei şi democraţiei.

Iată de ce mi se pare pe cât de nedrept, pentru a folosi un termen cât se poate de politicos, dar pe atât de inacceptabil, să existe, cum se întâmplă în Franţa, spre exemplu, materiale intitulate „fişe personalizate de asistenţă pentru colegiu” în care elevilor – cetăţeni europeni mâine cu drept de vot –  li se explică la geografie cum este împărţită UE pe baza criteriilor exclusive ale dezvoltării economice. Copiilor li se explică cum există o linie de demarcaţie în UE, „situată între Finlanda şi Rusia, între Germania şi Polonia, între Italia şi Slovenia”. Vă aduce oare aminte de ceva cunoscut, anume de hărţile care demercau spaţiile de putere din perioada Războiului Rece? Accesaţi aici documentul original.  

Mai mult, se introduce explicit şi principiul absolut fals, inacceptabil la niveL politic în Uniunea Europeană, că ar exista un centru şi o periferie a UE.

Centrul fiind megalopolisul central-european, „zona de mare dezvoltare economică, centrată pe valea Rinului, cuprinzând un teritoriu vast ce pleacă de la bazinul Londrei la câmpia fluviului Po din Italia de nord, trecând prin Benelux, regiunea renană a Germaniei şi Elveţia...este vorba despre dorsala europeană, perfect inegrată arhipeleagului de tip megalopolis mondial...şi asigură funcţia de comandă a părţii esenţiale a economiei europene în cadrul procesului de mondializare”.

Există apoi diferitele categorii de periferii ale Europei: din primul cerc exterior ar face parte landurile estice ale Germaniei, Italia centrală, bazinul parizian, nordul şi estul Franţei, zona Midlands din Marea Britanie. Al doilea cerc exterior cuprinde Marele Nord al zonei scandinve, Islanda, Scoţia, Irlanda, zona centrală a Spaniei, sudul Italiei şi Grecia. În fine, al treilea cerc periferic, “cel cu o soartă mult mai nesigură, cuprinde ţări ale fostei URSS cu o dezvoltare mai haotică, unde investiţiile sunt mai riscante, organizaţiile mafiote mai puternice, cu mai mică densitate de populaţie, cu o populaţie mai puţin instruită şi unde războiul este mai prezent (Balcani, Caucaz). O parte a acestei periferii, azi integrată în UE, cunoaşte avansuri semnificative: Slovenia, Croaţia, Bulgaria, România şi, mai ales, Statele Baltice”. În opinia autorilor, în UE avem de-a face cu trei zone europene distincte, trei subcategorii – Europa de nord-vest, Europa mediteraneeană şi Europa de Est.

Greşeala majoră este că, din nou, de la constatarea factuală a declajelor, se trece direct, fără alte explicaţii, la o imagine de anasamblu care induce ideea unor diferenţe care justifică o eventuală reaşezare a a statelor membre la masa deciziilor în funcţie DOAR de criteriul actualei dezvoltări economice. Asta exact ceea ce a spus Uniunea Europeană că nu vrea să facă, acesta este inversul mesajului politic acceptat de clubul european odată cu investiţia masivă în politica de coeziune, nodul vital al viziunii Europei Unite.

Politica regională este instrumentul imaginat încă din perioada Tratatului de la Roma (1957) pentru a asigura investiţii majore în dezvoltare, devenit acum mecanismul central politic pentru a demonstra voinţa şi capacitatea de a crea o hartă comună a bunăstării. Sigur că există diferenţe notabile, sigur că există disparităţi la nivel de regiuni şi ţări, dar nimic, absolut nimic nu poate justifica această imagine a unei Europe în care nu cred, acea prezentată, din nou şi din nou, ca una a puterii centrale alimentând, chiar cu bunăvoinţă, pe nenorociţii (pe trepte de dezvoltare şi acceptabilitate bine definiţi) care trăiesc la mahala, adică în periferiile umbrelor incertitudinilor şi mizeriilor de tot felul.

Europa în care cred este cea care dă proiecţia certitudinii unui spaţiu comun bazat pe acceptarea unei anume mentalităţi, cea a desenului asumat din start egal-european. Europa în care cred investeşte în acest viitor, nu în imaginea desută şi acum mai mult ca oricând extrem de primejdioasă a unui continent cu linii de demarcaţie, cu “dorsale” şi periferii de tot felul unde trăiesc cetăţeni cu conştiinţe periferice.

Aceasta este discuţia de fond a Europei acestui moment. Va avea puterea să o ducă până la capăt, atunci va supravieţui. Şi noi ca parte integrantă a unui proiect de unitate, nu în calitate de cetăţeni din periferia nr.3.