Competitor economic sau rival sistemic? Cum se vede China de la Bruxelles

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
FOTO Xinhua
FOTO Xinhua

Până la Marea Criză financiară din 2008, gândirea strategică din majoritatea statelor lumii avea ca reper central Strategia de Securitate Naţională a Statelor Unite ale Americii. După 2009, două motive au mai nuanţat lucrurile.

Analiză realizată de Lucian Dumitrescu*

În primul rând, resurecţia elementelor izolaţioniste în cultura strategică a Statelor Unite. Doctrina leading from behind se materializa în resetul diplomatic din 2009 dintre administraţia Obama şi administraţia Medvedev, la un an după războiul din Georgia. În războiul din Libia, din 2011, Statele Unite cedau prim-planul acţiunii celei mai importante puteri militare din Uniunea Europeană. Dar forţa militară a europenilor se dovedea modestă. Franţa rămânea fără muniţie în timpul operaţiunilor militare şi descoperea că nu-şi putea alimenta avioanele de luptă fără sprijin american. Proto-izolaţionismul administraţiei Obama producea efecte şi în criza din Siria din 2013, când regimul Assad încălca sistematic mai multe „linii roşii” trasate de Washington. Anxietăţile publicului american, asaltat de consecinţele crizei financiare din 2008 şi sastisit de războiul din Afghanistan şi de cel din Irak, explicau replierea strategică relativă a Statelor Unite. În acel context, caracterizat şi de încercarea Bruxelles-ului de a-şi spori influenţa strategică în statele membre ale Parteneriatului Estic, precum şi de reafirmarea excepţionalismul panslavist al Moscovei, apărea criza din Ucraina.

În al doilea rând, într-o Uniune Europeană aflată în criză de lichidităţi – Banca Centrală Europeană nu este Federal Reserve – investiţiile directe ale Chinei începeau să crească semnificativ după 2008. De la 1, 9 miliarde de dolari în 2009 şi până la un vârf de 44, 2 miliarde de dolari în 2016. Administraţia Xi Jinping schimba radical abordarea Chinei faţă de Uniunea Europeană. După ce administraţiile Jiang Ziemin şi Hu Jintao aleseseră să investească mai ales în zonele periferiale ale mapamondului – America Latină, Asia Centrală şi Africa -, administraţia Xi Jinping ţintea zonele metropolitane, cu accent pe Uniunea Europeană. Investiţiile Chinei n-au vizat doar „pântecele moale” al Uniunii Europene – statele din Sud şi din Est -, ci mai ales statele fondatoare ale UE. Fapt ce dovedea asertivitatea Chinei în era Xi Jinping. Astfel, China a investit 30 de miliarde de dolari în Germania, 15 miliarde în Franţa, 16 miliarde în Italia, 10, 3 miliarde în Olanda. Cei mai mulţi bani, aproximativ 60 de miliarde de dolari, au fost direcţionaţi către Marea Britanie. În fostele ţări comuniste, China a investit mai ales în ţările Grupului de la Vişegrad: 2, 7 miliarde de dolari în Ungaria şi 2, 2 miliarde în Polonia. Mai importante decât sumele în sine sunt domeniile spre care au fost canalizate investiţiile Beijingului. Aproape 50% dintre acestea au fost direcţionate către infrastructură, construcţii şi telecomunicaţii. În acest context, al creşterii asertivităţii internaţionale a Chinei, Statele Unite ale Americii au rămas principalul reper strategic la nivel internaţional. Dar din ce în ce mai multe state, inclusiv Statele Unite şi Uniunea Europeană, au început să ţină cont de China în elaborarea gândirii şi acţiunii lor strategice.

Pragmatismul principial influenţează viziunea Uniunii Europene asupra Chinei

Textul stă pe două interogaţii. În primul rând, care este gândirea strategică a Uniunii Europene faţă de China, în cazul în care chiar se poate vorbi de o mare strategie a Uniunii Europene? Iar în al doilea rând, ce influenţă au Germania şi Franţa asupra marii strategii a Uniunii Europene, având în vedere că sunt două dintre statele în care China a investit fonduri semnificative în ultimii ani?

Răspunsul la prima întrebare pleacă de la principiul fundamental al Strategiei Globale a Uniunii Europene din 2016, respectiv pragmatismul principial. E un principiu care susţine că Uniunea Europeană ar trebui să „balanseze între realism şi idealism, între ambiţie şi realitate”. Jurnalistic, principiul sună bine. În plus, pare mai palpabil decât „ambiguitatea constructivă”, reperul major al Strategiei de Securitate Europene din 2003. În realitate însă, pentru o Uniune Europeană care îşi doreşte „autonomie strategică”, pragmatismul principial nu indică o direcţie clară de acţiune.

„Toată lumea are o strategie până primeşte un pumn în faţă”, zicea cândva un personaj complet neacademic, dar extrem de popular şi pragmatic, ca Mike Tyson. Ei bine, în situaţia invocată mai sus, poţi să faci filosofie, să mai înfiinţezi o comisie de anchetă, să dai vina pe problemele de comunicare sau să pui la treaba capabilităţile de analiză, de comunicare, de politici publice, economice, diplomatice, militare etc. pe care le ai la dispoziţie. Deocamdată nu e clar ce capabilităţi va produce pragmatismul principial al Uniunii Europene. La fel, nu e clar ce anvergură strategică va avea Uniunea Europeană. Una complementară cu a NATO şi cumva similară cu a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să-i permită Bruxelles-ului stabilirea de zone sigure în zone de conflict? Sau una care se va suprapune cu cea a NATO şi care ar implica capabilităţi multiple pentru intervenţii regionale, precum cea din Libia din 2011? Faptul că lucrurile nu sunt clare nu e o surpriză. Politicile de securitate implică un angajament politic major, dar şi o cultura strategică pe măsură.  Apărarea europeană are nevoie de o structură politică coerentă la nivel european, arăta preşedintele francez Giscard d’Estaing la jumătatea anilor ’70. În lipsa unei astfel de structuri politice, cine ar coordona apărarea europeană? De asemenea, apărarea europeană are nevoie şi de o anumită cultură strategică, în care europeanul înlocuieşte naţionalul, dar fără să renunţe complet la logica identitară a acestuia din urmă. Cultura strategică a Uniunii Europene nu a fost creată pentru susţinerea unei comunităţi de apărare formată din statele bătrînului continent. Ci pentru a face imposibil conflictul militar între statele membre ale Uniunii Europene pornind de la colaborarea instituţională şi garanţiile de securitate oferite de NATO. E o filosofie care a produs un succes indiscutabil: o pace care durează de trei sferturi de veac. Schimbarea majoră adusă de pragmatismul principial ţine de nuanţarea poziţiei Bruxelles-ului atât faţă de Rusia cât şi faţă de China. În raport cu acestea, Bruxelles-ul trece de la o filosofie mai degrabă exclusivă la una mai degrabă inclusivă.

Foto: Consilierul de stat şi ministrul de Externe chinez Wang Yi (stânga) dă mâna cu şeful politicii externe a UE, Federica Mogherini, la cel de-al optulea dialog strategic la nivel înalt China-UE, Bruxelles, Belgia, 1 iunie 2018. (Sursa: Xinhua/Ye Pingfan)

China, EU vow to deepen strategic cooperation, safeguard multilateralism -  Xinhua | English.news.cn
China, EU vow to deepen strategic cooperation, safeguard multilateralism - Xinhua | English.news.cn

Modul în care China se vede de la Bruxelles a fost exprimat pentru prima dată în 2019, în perspectiva strategică articulată de Comisia Europeană şi de Serviciul European de Acţiune Externă. Perspectiva în discuţie distribuia China în câteva roluri. Partener, cu care Uniunea Europeană poate coopera atunci când există obiective comune; competitor economic în cursa pentru întâietate tehnologică; rival sistemic care promovează un model alternativ de guvernare. Pe scurt, Bruxelles-ul vede China ca partener şi, simultan, ca rival în relaţiile internaţionale. Viziunea Bruxelles-ului se situează între perspectiva administraţiei Obama şi perspectiva administraţiei Biden. Chiar în contexul declanşării Pivot to Asia, administraţia Obama preciza în Strategia de Securitate Naţională din 2015 că urmăreşte o „relaţie constructivă cu China, care poate produce beneficii pentru ambele popoare şi care promovează securitate şi prosperitate în Asia şi în toată lumea”. Administraţia Biden schimba tonul la începutul acestui an şi definea China drept ,,competitor strategic”, singurul care poate utiliza propriile capabilităţile economice, tehnologice, diplomatice şi militare pentru a şarja stabilitatea sistemului internaţional. Discursul administraţiilor democrate este substantial diferit de naraţiunea administraţiei Trump.

În Strategia de Securitate Naţională din 2017, China era definită ca putere revizionistă care urmărea să „erodeze securitatea şi prosperitatea Statelor Unite”. Faptul că administraţia Trump distribuia China în rolul Uniunii Sovietice nu era chiar o surpriză, având în vedere dezbaterea din campania electorală din 2016. Câteva fapte par indiscutabile. Pe de o parte, din raporturile comerciale dintre cele două state, America a pierdut câteva milioane de locuri de muncă, iar China a obţinut un excedent comercial de sute de miliarde de dolari anual. Pe de altă parte, firmele americane care produc în China au venituri anuale de sute de miliarde de dolari, pe lângă exporturile din Statele Unite către China de peste o sută de miliarde de dolari anual. Pe scurt, între China şi Statele Unite a apărut o interdependenţă strategică. Ca atare, în pofida unor mesaje populiste, nu se pune problema unui „divorţ” violent între cele două state, mai ales că publicul american nu percepe China ca ameninţare principală de securitate. Costurile economice şi politice ale unui potential divorţ violent între Washington şi Beijing, dar mai ales cele de securitate, ar fi incomensurabile. După Statele Unite, China a devenit al doilea cel mai important partener comercial al Uniunii Europene. Se poate vorbi deja de o interdepedenţă strategică şi în raporturile Bruxelles-Beijing? Răspunsul este afirmativ, având în vedere modul în care Bruxelles-ul defineşte China, respectiv ca partener, dar, simultan, şi ca rival. E greu de crezut că Bruxelles-ul va defini China aşa cum a făcut-o administraţia Trump. La vârful birocraţiei din Uniunea Europeană nu există (încă) sub-culturile strategice din Statele Unite, printre care şi cea izolaţionistă. E de aşteptat deci ca în raporturile dintre Bruxelles şi China, interesul economic să fie preeminent. În viitor, o parte a prosperităţii Uniunii Europene o să vină din China, chiar dacă această prosperitate va fi distribuită inegal la nivelul Uniunii Europene.

Unele state din UE vor avea relaţii comerciale specifice cu regiunea extinsă a Asiei care implică şi livrarea de echipamente militare.

Autonomie strategică? Impactul Franţei şi Germaniei asupra strategiei Uniunii Europene faţă de China

A doua interogaţie a acestui text e legată de influenţa pe care Franţa şi Germania ar putea s-o exercite asupra strategiei Bruxelles-ului faţă de China. O astfel de interogaţie complică discuţia. Dar o şi lămureşte întrucâtva. Ştim că gabaritul politic al Bruxelles-ului este relativ redus în materie de politică externă. Mai precis, politica externă a Uniunii Europene seamănă deocamdată cu un avion uşor, care încearcă să zboare pe sub radarul statelor membre. Ceea ce înseamnă că acestea din urmă sunt foarte influente în acest domeniu. De ce Franţa şi Germania, dincolo de faptul că China are investiţii de 15 miliarde de dolari în primul stat şi de 30 de miliarde în al doilea? Motivul este acela că Franţa şi Germania deja şi-au exprimat susţinerea pentru autonomia strategică a Uniunii Europene. Dacă, cum şi când îşi vor lua europenii securitatea colectivă în propriile mâini e o întrebare pentru viitor. Fapt este că atât Franţa cât şi Germania au lansat perspective legate de raporturile strategice dintre Uniunea Europeană şi China. Pentru preşedintele Macron, Franţa trebuie să fie o putere care balansează, adică o putere care are propria voce, îşi exprimă şi îşi apără propriile interese într-o situaţie de criză majoră. În astfel de situaţii, o Franţă care balansează strategic între mai mulţi poli de putere nu îşi perimite să devină un partener junior. Inserţiile suveraniste din această viziune de securitate sunt evidente. Deloc surprinzător, Franţa transferă viziunea puterii care balansează şi asupra Uniunii Europene. Care ar trebui să intervină ca factor de echilibru în eventualitatea unui conflict dintre Statele Unite şi China. Pentru aceasta, Parisul cere în mod sibilinic schimbarea actualei culturi strategice a Uniunii Europene. Spre deosebire de viziunea de securitate cu accente suveraniste a Franţei, Germania propune o viziune globală. Berlinul susţine importanţa NATO ca garant al securităţii Germaniei, Uniunii Europene şi al întregii regiuni euro-atlantice. Pentru Germania, autonomia strategică a Uniunii Europene va fi deci complementară, nu contrară NATO.

Preşedinţii Xi Jinping şi Macron FOTO EPA-EFE

Xi Jinping şi Emmanuel Macron FOTO EPA-EFE

Germania pare totuşi să fie mai influentă decât Franţa în privinţa strategiei Uniunii Europene faţă de China. Aproape jumătate din exporturile Uniunii Europene către China vin din Germania, De asemenea, definirea Chinei de către Uniunea Europeană ca rival sistemic a pornit de la o idee venită tot din Germania. Mai precis, de la Federaţia Industriaşilor Germani care într-un raport din 2019 descria China drept „competitor sistemic”. Adică „o ţară care dorea să-şi elimine competitorii economici”. Câteva luni mai târziu, Comisia Europeană prelua această reprezentare, o modifica şi îi logica de tip Realpolitik, precum şi sensurile geoeconomice care apăreau în raportul Fderaţiei Industriaşilor Germani. Din „competitor sistemic”, China devenea „rival sistemic”, dar nu din punct de vedere economic, ci mai degrabă dintr-o perspectivă politică, a sistemului de guvernare diferit. Sub Angela Merkel, Germania a devenit cel mai important exportator în China din Uniunea Europeană. Ca atare, Berlinul a adoptat o politică pragmatică faţă de China, apropiată de aceea a RFG-ului faţă de URSS: raporturi comerciale menite să sporească încrederea dintre Bonn şi Moscova, astfel încât reunificarea Germaniei să devină mai probabilă. Cât liberalism şi câtă încredere a ventilat strategia economică a Germaniei în China în timpul mandatului Angelei Merkel e dificil de spus. Cert este că aspectele normative (morale) au fost întrecute net de cele comerciale. Se va schimba ceva în Germania post-Merkel? Dacă Germania va fi administrată de o coaliţie a social-democraţilor, verzilor şi liberalilor, e probabil ca aspectele normative să cântărească mai greu. Aceste partide deja au condamnat încălcarea drepturilor omului şi au solicitat menţinerea autonomiei Hong Kong-ului. De asemenea, se pare că noua coaliţie politică care va administra Germania e mai aplecată spre măsuri protecţioniste, care să interzică unor companii non-europene achiziţionarea de companii strategice din zona utilităţilor, comunicaţiilor şi research & development. În epoca Merkel, Uniunea Europeană a distribuit China mai degrabă în rolul de partener şi mai puţin în acela de rival sistemic. Dincolo de zona sensibilă a implicării unor companii din China în construirea reţelelor 5G, Uniunea Europeană nu a perceput China ca o ameninţare de securitate, ci mai degrabă ca o oportunitate economică. Pericolul la adresa fundaţiei liberale a Uniunii Europene a venit mai ales dinspre Rusia şi mai puţin dinspre o Chină pragmatică, care susţine non-intervenţia reciprocă în afacerile interne. Ce se va întâmpla, deci, în era post-Merkel?

Un scenariu probabil este acela în care Uniunea Europeană îşi va accentua discursul normativ faţă de China, care va fi etichetată mai des ca rival sistemic. Cu toate acestea, ca orice centru de putere care împleteşte acţiunea pragmatică, cu cea normativă şi cu aceea de tip status-quo, e de aşteptat ca Uniunea Europeană să trateze China mai ales ca partener economic.

*Lucian Dumitrescu este cercetător la ISPRI – Academia Română.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite