Filmele despre inteligenţa artificială, mai mult sau mai puţin reuşite, s-au înmulţit în ultima vreme, probabil pentru că majoritatea specialiştilor sunt de acord că apariţia acesteia este iminentă în următoarele decenii şi că practic trăim ultimele clipe ale erei în care inteligenţa şi raţiunea au fost apanajul exclusiv al umanului. Aşa cum sună o replică din „Ex Machina“: „E o chestiune de ani. În scurtă vreme, creaţiile inteligente ale omului se vor uita la noi aşa cum privim noi acum la fosilele din Africa“. Şi o altă replică bine ţintită a scenariului scris la rândul lui de regizorul Alex Garland: „Nu va fi numai cel mai important moment din istoria omului, ci şi din istoria zeilor“.

Doi şi un robot

Ceea ce-i asigură însă thrillerului SF „Ex Machina“ unicitatea este realizarea impecabilă, de o subtilitate şi inteligenţă care-ţi taie răsuflarea. Să luăm doar două filme pe tema Singularităţii ale anului trecut, „Transcendence“ şi „Her“. Observăm că „Transcendence“, deşi abunda în efecte speciale costisitoare şi avea un punct de pornire interesant, era lipsit de o viziune artistică reală. În ce priveşte „Her“, minunat ca film, el avea o încadrare pur americană şi era tributar totuşi mai degrabă viziunii atât de particulare a fantezistului regizor Spike Jonze decât unei tratări efectiv ştiinţifice a subiectului.

Aşa cum spuneam, „Ex Machina“ este un film britanic până în vârful unghiilor, din fiecare celulă şi din fiecare replică a sa străbate aerul britanic atât de specific. Artistic vorbind, este incredibil ce poate să facă regizorul debutant Alex Garland într-un film cu practic doar trei personaje (dintre care unul non-uman) şi, deşi un SF în toată puterea cuvântului, cu un minim de utilizare a efectelor speciale.

Autorul „Plajei“

Londonezul Alex Garland (45 de ani), aici şi scenarist, este într-adevăr la debutul absolut ca regizor de cinema, dar, poate fără să vă daţi seama, influenţa sa asupra cinematografului britanic al ultimelor decenii a fost pregnantă. Aceasta pentru că Garland a activat până acum ca scenarist al unora dintre cele mai interesante producţii ale cinemaului insular din 2000 încoace. Totul a început cu filmul „The Beach“ / „Plaja“, din 2000, în care regizorul Danny Boyle ecraniza un roman scris de nimeni altul decât de Alex Garland (am impresia că nu a fost tradus până acum în română). Deşi filmul, cu Leonardo DiCaprio în rolul principal, a fost considerat mai degrabă nereuşit, este clar că el avea un subiect, un punct de plecare dintre cele mai interesante.

Legătura dintre Boyle şi Garland a continuat atunci când scriitorul a devenit scenaristul exclusiv a două filme SF realizate de regizorul lui „Trainspotting“, este vorba despre „28 Days Later...“ (2002) şi „Sunshine“ (2007), ambele extrem de reuşite şi interesante. Un alt SF memorabil al cărui scenariu a fost semnat de Garland este „Never Let Me Go“ (2010), după romanul lui Kazuo Ishiguro, în regia lui Mark Romanek. Îl găsim pe Alex Garland şi ca scenarist al filmului „Dredd“, reluarea din 2012 a francizei SF. Cu atâtea SF-uri scrise la activ, momentul era copt pentru ca Garland să dea lovitura, ca scenarist şi regizor, cu acest extraordinar „Ex Machina“ (îl avem aici pe generic şi pe Andrew Macdonald, producătorul filmelor lui Danny Boyle şi al altor filme britanice importante).

Un Turing-test

Subiectul filmului este simplu şi în acelaşi timp tulburător. Unităţile clasice sunt respectate cu stricteţe: doar trei personaje cum spuneam, totul se întâmplă pe parcursul a doar 7 zile (Geneza?) şi într-un singur loc – palatul subpământean al şefului unei mari firme de IT, creator la 13 ani al celui mai performant motor de căutare din lume, un tip tânăr, genial şi care tratează totul cu aroganţă şi superioritate, identificat ca Nathan (Oscar Isaac, de nerecunoscut). Aici trebuie să petreacă un sejur câştigat aparent la o loterie internă cel mai talentat programator al firmei, tânărul Caleb (Domhnall Gleeson).

De fapt, scopul real este altul: să fie protagonistul unui aşa-numit test Turing (da, matematicianul genial din „The Imitation Game“), prin care se depistează existenţa inteligenţei artificiale, test executat asupra unei splendide femei-robot umanoide, creaţie a lui Nathan, numită Ava (deformare de la Eva). E clar că Ava are toate trăsăturile inteligenţei, Caleb va trebui să afle dacă maşina are şi conştiinţă sau doar simulează asta. Ava (Alicia Vikander) este înzestrată şi cu sexualitate şi în mod uluitor cei doi se vor îndrăgosti până la urmă, iar perspectiva asupra faptelor se va schimba de numeroase ori, într-un fascinant joc de-a şoarecele şi pisica prin labirintul subpământean al lui Nathan.

Ferdinand şi Miranda

Cu toată originalitatea sa teribilă, numeroase sunt constructele culturale şi filmele anterioare la care scenariul lui „Ex Machina“ face referinţă (începând chiar cu titlul: „deus ex machina“ este expresia completă). S-a discutat mult despre descendenţa sa din opere ca „Frankenstein“ sau filmele mai vechi de referinţă despre inteligenţa artificială (androidul din „Blade Runner“ sau copilul-robot din „A.I.“ al lui Spielberg), cărora le-aş adăuga „Viitoarea Evă“ a lui Villiers de l’Isle-Adam şi Maria (Brigitte Helm), femeia-robot din „Metropolis“-ul lui Fritz Lang şi al Thei von Harbou – ambele femei artificiale încărcate cu sexualitate ca şi Ava din „Ex Machina“. Stilistic, aerul său atât de britanic descinde din SF-urile din anii ’70 ale lui Nicolas Roeg (ca şi în cazul lui „Under the Skin“ al lui Jonathan Glazer, un alt SF de mare succes la critică al ultimilor ani).

Nu s-a vorbit însă despre ceea ce mie mi se pare a fi principala sursă narativă a poveştii din „Ex Machina“: filmul SF „Planeta interzisă“ (1956), mai exact „Furtuna“, ultima piesă a lui Shakespeare, a cărei tramă scenariul o transpunea pe o planetă îndepărtată. În toate cele trei ficţiuni avem triunghiul de bază: Prospero-Miranda-Ferdinand (utilizat şi în mainstream de John Fowles în romanul „Magicianul“). La fel ca Miranda, Ava, creaţie a lui Nathan, nu a mai văzut până acum niciun bărbat în afară de părintele ei („sunt mai degrabă ca un tată pentru ea“, spune Nathan) – situaţie identică cu cea din „Planeta interzisă“, în care Altaira este fiica unui „savant nebun“, Dr. Morbius, autoexilat pe o planetă îndepărtată. Apariţia „intrusului“ (Ferdinand, comandantul John J. Adams, personajul-narator din „Magicianul“, Caleb în „Ex Machina“) face ca totul să se dea peste cap, iar cei doi tineri ajung să se revolte împotriva „magicianului“. Aici se face joncţiunea cu mitul lui „Frankenstein“ (sau al „Golem“-ului): orice creaţie artificială sfârşeşte prin a se revolta împotriva omului, creatorul său (repetând scenariul biblic al lui Adam şi al Evei).

Info

Ex Machina (Marea Britanie, 2015)
Regia: Alex Garland
Cu: Domhnall Gleeson, Alicia Vikander, Oscar Isaac

5 stele

Citeşte şi:

cronica mea la filmul „Transcendence“

cronica mea la filmul „Her“

cronica mea la filmul „The Imitation Game“