„Pieile roşii“ de la Buftea:  Cum a ajuns Colea Răutu în pielea legendarului conducător apaş Nana

În „Epoca de Aur”, Studioul Cinematografic Bucureşti a fost coproducător al mai multor westernuri germane, astăzi uitate, permiţându-le unor mari actori precum Colea Răutu, Ion Dichiseanu sau Emanoil Petruţ să realizeze câteva portrete inedite de nativi americani.

Când vine vorba de filmele europene a căror acţiune se petrece în Vestul Sălbatic, majoritatea cinefililor se raportează la celebrele „westernuri spaghetti“ ale lui Sergio Leone, care l-au transformat într-o celebritate pe Clint Eastwood. În România, cam toată lumea a auzit de cele trei westernuri autohtone, „Profetul, aurul şi ardelenii“ (1979, regia Dan Piţa şi Mircea Veroiu), „Actriţa, dolarii şi ardelenii“ (1981, regia Mircea Veroiu) şi „Pruncul, petrolul şi ardelenii“ (1982, regia Dan Piţa), care au fost distribuite în format DVD şi de ziarul „Adevărul“ în urmă cu câţiva ani. Pariez însă că aproape nimeni n-a auzit de „westernurile roşii“ realizate de est-germanii de la DEFA. Unele dintre ele fiind filmate chiar în România. Sigur, ar putea spune unii cârcotaşi, de ce să ne raportăm la nişte filme est-germane când au venit chiar americanii la noi în ultimii ani şi au făcut filme precum „Hatfields & McCoys“ sau „Cold Mountain“? Păi, în primul rând pentru că, spre deosebire de filmele realizate în România după ’90, peliculele la care face referire acest articol au fost coproducţii, astfel că în distribuţia lor regăsim foarte mulţi actori români, iar unii dintre ei au realizat chiar portrete inedite de nativi americani.

Est-germanii de la DEFA au început să producă filme cu indieni în 1966, ca replică la ecranizările de succes ale rivalilor din RFG după romanele lui Karl May, începute patru ani mai devreme, cu francezul Pierre Brice în rolul lui Winnetou şi americanul Lex Barker în rolul lui Old Shatterhand. Karl May era un scriitor interzis în RDG, aşa că operele sale circulau clandestin, iar est-germanii cheltuiau bani grei pentru a-l vedea pe Winnetou pe marile ecrane din Praga, unde toate filmele seriei, dublate în cehă după moda vremii, rulau şi cu subtitrare în limba germană.

Dacă în ecranizările lui Karl May exista un echilibru, personajele pozitive aparţinând ambelor culturi, eroii „westernurilor roşii“ sunt doar indienii, în timp ce „imperialiştii“ americani sunt lacomi şi însetaţi de sânge. Cei de la DEFA au fost extrem de interesaţi să prezinte dramele trăite de amerindieni aşa cum s-au petrecut ele în realitate, motiv pentru care aceste filme, aproape necunoscute astăzi în Europa, sunt foarte apreciate chiar de adevăraţii urmaşi ai băştinaşilor din Lumea Nouă. Peliculele cu Winnetou s-au filmat în Iugoslavia, mai exact în Croaţia, în timp ce DEFA a ales să recreeze Vestul Sălbatic în locaţii din Bosnia, România, Bulgaria, Cuba sau chiar Mongolia. La noi în ţară s-au filmat „Apaşii“ (1973, regia Gottfried Kolditz), în care Colea Răutu şi Dorel Iacobescu au avut partituri mai importante, continuarea acestuia, „Ulzana“ (1974, regia Gottfried Kolditz), în care celor doi actori menţionaţi anterior li s-a adăugat şi Amza Pellea, în rolul generalului Crook, plus „Severino“ (1978, regia Claus Dobberke) şi „Pasăre-Albastră“ (1979, regia Ulrich Weiss).

Pampasul, recreat într-un sat de romi de lângă Râşnov

Acţiunea din „Severino“, filmul la care au lucrat cei mai mulţi actori români, se petrece în pampasul argentinian. A jucat în această peliculă şi Violeta Andrei, în rolul frumoasei indience Maruja, soţia lui Severino, interpretat de Gojko Mitić. În haine de amerindieni au intrat şi Emanoil Petruţ (Domingo), Mircea Anghelescu (Nicolas), Constantin Fugaşin (Blas), iar în alte roluri au mai apărut Ion Dichiseanu, Zephi Alşec sau Iurie Darie. „Pasăre-Albastră“, peliculă care spune povestea unui copil de colonişti crescut în mijlocul unui trib de indieni, i-a inclus în distribuţie şi pe românii Gabriel Oseciuc, Anca Szönyi şi Traian Petruţ. Constantin Fugaşin îşi aminteşte şi astăzi cu mare plăcere de pelicula „Severino“, în care a făcut unul dintre cele mai bune roluri ale carierei. „Nemţii au venit în România doar cu Gojko Mitić şi alţi trei-patru actori, restul distribuţiei fiind românească. S-au dat probe. Pe vremea aceea eram actor la Craiova. M-a sunat unul dintre regizorii secunzi şi m-a întrebat dacă nu vreau să apar într-un rol episodic. M-am suit în tren şi m-am dus către Bâlea Lac, acolo unde se trăgeau primele cadre. Am dat o probă de călărie, fără şa, pe un cal foarte costeliv. Ca o paranteză, am filmat foarte mult lângă un sat de romi de lângă Râşnov, care ne-au închiriat caii lor, nu prea bine hrăniţi, dar au acoperit şi necesarul de figuraţie. Au câştigat foarte bine de pe urma nemţilor. Revenind, am dat apoi şi probă de machiaj, moment în care regizorul neamţ îmi spune: «Nu mai faci rolul episodic, vei fi fratele lui Severino». A fost o experienţă deosebit de frumoasă, dar obositoare, pentru că făceam tot timpul naveta între Craiova şi Făgăraş“, ne-a povestit Fugaşin. El spune că s-a simţit tratat ca un adevărat star pe parcursul filmărilor: „Condiţiile erau foarte bune. Existau rulote pentru actori, un catering bine garnisit, ceea ce nu vedeai la filmele româneşti. Plus o disciplină deosebită. Ştiai exact ce ai de făcut în ziua respectivă, orele de filmare se respectau întocmai. Şi povestea e foarte frumoasă, se pune accentul pe relaţia dintre Severino şi fratele său, plus salvarea tribului de la dispariţie, mai ales că bătrânul şef de trib trădase cauza alor săi. A fost o plăcere, se lucra într-o atmosferă relaxată, fără stres. Din păcate, filmul nu s-a lansat şi în România, l-am văzut abia peste mulţi ani“, a concluzionat Fugaşin.

Adevăratul Nana, un personaj fabulos

Spre deosebire de Winnetou şi Old Shatterhand, personajele din „Apaşii“ şi „Ulzana“ au existat cu adevărat, iar Nana, personajul interpretat de Colea Răutu în cele două pelicule, are chiar o poveste foarte interesantă. A fost unul dintre puţinii şefi de trib care au supravieţuit Războaielor Apaşe (1849-1886). La 80 de ani, vârstă la care marea majoritate a indienilor nu se mai încumetau să participe la lupte, Nana era mereu în fruntea războinicilor săi, „călărind ca un diavol“, conform relatărilor vremii, deşi era pe jumătate orb şi suferea de artroză. El a murit în captivitate, la Fort Sill, în 1896, la venerabila vârstă de 96 de ani. „«Apaşii» şi «Ulzana» au fost filmate mai ales în Dobrogea, la Cheia, unde peisajul este dumnezeiesc, dar şi la Hârşova. Acolo era un sat de tătari pe care i-am folosit ca figuraţie la foarte multe filme. Sergiu Nicolaescu i-a găsit primul. Am filmat acolo cu el la «Mihai Viteazul» şi «Nemuritorii». Vreau să vă spun că am găsit în sat, absolut întâmplător, nişte băieţi care săreau de la 50-60 de metri înălţime direct în Dunăre. Există şi o scenă în «Ulzana» în care i-am pus să sară pe băieţii ăştia, îmbrăcaţi în indieni. Fabulos, taică!“, şi-a reamintit fostul cascador Adrian Ştefănescu.

Sergiu Nicolaescu şi ecranizările după Fenimore Cooper şi Jack London

Între „Dacii“ şi „Mihai Viteazul“, Sergiu Nicolaescu a lucrat, alături de francezii Jean Dréville şi Pierre Gaspard-Huit, la serialul de televiziune „Legenda lui Ciorap de Piele“, după romanele lui James Fenimore Cooper, o coproducţie româno-germano-franceză având patru episoade a câte 90 de minute, „Vânătorul de căprioare“, „Ultimul mohican“, „Preeria“ şi „Aventuri în Ontario“, care au rulat separat şi în cinematografe. Rolurile principale au fost interpretate de neamţul Hellmut Lange (Nat Bumppo) şi francezul Pierre Massimi (Chingachgook), dar în distribuţie şi-au făcut loc şi destui actori români. Printre cei care au intrat în pielea unor indieni se numără Colea Răutu, Ion Dichiseanu, Nicolae Secăreanu, Alexandru David şi Szoby Cseh. „A fost o experienţă deosebită. Eu eram şeful tribului Sioux, Mathoree. Regizorul Gaspard-Huit a fost cel care m-a ales. M-au machiat aşa de frumos, încât nici nu mă mai recunoşteam când mă uitam în oglindă. Chiar dacă n-am avut un rol de mare întindere, mi-a plăcut mult să intru în pielea unui personaj din Vestul Sălbatic. Îmi amintesc o scenă care mi-a plăcut în mod deosebit, în care ne adunasem toţi şefii de trib la un consiliu, în jurul focului, şi am fumat pipa păcii. Am jucat şi într-un alt film cu indieni, «Severino», dar acolo aveam rol de şerif“, ne-a povestit Ion Dichiseanu.

Calul Gică şi penele lui Szoby Cseh

„Szoby juca un şef de trib care la un moment dat conducea lupta cu albii de pe o stâncă, maiestuos, călare pe cal, cu zecile de pene pe cap. În timp ce noi ne pregăteam jos pentru luptă, Szoby s-a plictisit, a descălecat şi s-a aşezat în faţa calului, Gică îl chema. Care i-a mâncat toate penele din cap până când a dat regizorul «Motor». Am păţit-o şi eu la filmul ăsta. Eram atât de obosit încât la un moment dat, la o filmare de noapte, am adormit pe cal. M-am şi lăsat pe spate, pe crupa calului. Era o iapă de fapt. Care la un moment dat n-a mai rezistat şi m-a zvârlit direct pe acoperişul unei colibe. M-a lipit de acoperiş de parcă eram o clătită pe fundul tigăii. Dar n-am păţit nimic“, a rememorat fostul cascador Adrian Ştefănescu. Sergiu Nicolaescu a mai lucrat la o coproducţie franco-germano-româno-austriacă, „Căutătorii de aur“, de această dată o ecranizare a scrierilor lui Jack London. Tot patru episoade a câte 90 de minute, co-regizor fiind germanul Wolfgang Staudte. Plus încă un lungmetraj care a continuat seria, „Omul de aur“. Filmările au avut loc între octombrie 1974 şi octombrie 1975, în special pe platoul Bucegilor. O variantă pentru marele ecran românesc a fost lansată abia pe 25 august 1986, regia versiunii române aparţinându-i lui Al. G. Croitoru. Şi la această producţie au participat foarte mulţi actori români. Printre alţii, Ernest Maftei, Colea Răutu, Constantin Rauţchi, Emmerich Schäffer şi Vladimir Găitan. Rolurile de indieni au fost însă extrem de puţine şi neînsemnate, având în vedere că cea mai mare parte a acţiunii se petrece în Alaska anului 1890.

Gojko Mitić, „Winnetou al Estului“

Născut la 13 iunie 1940, la Strojkovce, în Serbia, Gojko Mitić este şi astăzi o vedetă de primă mână în Germania, mai ales datorită celor 13 „Indianerfilme“ din palmaresul DEFA, al căror cap de afiş a fost de fiecare dată. Cascador la origine, Mitić a fost ochit de producătorii est-germani în filmele din seria „Winnetou“, cu Pierre Brice în rolul titular, realizate de rivalii din RFG, în care a interpretat câteva roluri secundare. După căderea Cortinei de Fier, Gojko Mitić a fost cel ales de regizorul Sergiu Nicolaescu să-l interpreteze pe Winnetou pe scena festivalului de la Bad Segeberg, începând cu 1992, după retragerea lui Pierre Brice. Atunci a căpătat porecla de „Winnetou al Estului“. A continuat să intre în pielea personajului până în 2006, iar ulterior, în 2013, a revenit la Bad Segeberg pentru a-l interpreta pe tatăl lui Winnetou, Inciu-Ciuna. „Am crescut cu westernurile americane. Îmi amintesc ce fericit eram când apărea pe ecran John Wayne. Când ne jucam, nimeni nu vroia să fie indian, pentru că ei erau «răii». Filmele germane au arătat lumii adevărata lor poveste tragică, cu mult timp înainte ca americanii să facă «Dansând cu lupii». Le-am arătat, urmaşilor indienilor, filmele mele. Mai întâi, nu le-a venit să creadă că europenii au făcut filme despre ei. Apoi au remarcat: «Asta e povestea noastr㻓, a povestit actorul într-un interviu.

În timp ce noi ne pregăteam jos pentru luptă, Szoby Cech s-a plictisit, a descălecat şi s-a aşezat în faţa calului, Gică îl chema. Care i-a mâncat toate penele din cap până când a dat regizorul «Motor». Adrian Ştefănescu fost cascador