Începutul filmului „Viaţa Adèlei“ – Palme d’Or-ul acestui an la Festivalul de la Cannes – dă speranţe. Ca şi în câteva excelente filme recente din Hexagon, pare că va fi vorba (şi) despre posibilitatea / eventualitatea supravieţuirii în lumea actuală a culturii clasice franceze, în sens larg a ceea ce ne-am obişnuit să numim „civilizaţia occidentală“.

Eroina este elevă de liceu, iar numele aduse incidental în discuţie sunt ale unor Marivaux, Madame de Lafayette, Choderlos de Laclos, Francis Ponge. Chiar şi „Antigona“ lui Sofocle este disecată la un moment dat de elevi împreună cu profesoara lor.

Realizezi repede că referinţele livreşti nu sunt întâmplătoare, ci ele trimit la secvenţe ulterioare din parcursul narativ al eroinei. Însuşi titlul filmului este calchiat după cel al romanului lui Marivaux, „Viaţa Mariannei“, cu a cărui lectură în grup începe povestea Adèlei (Adèle Exarchopoulos).

Discursuri snoabe

600 de pagini are cartea lui Marivaux, ni se spune la un moment dat, aşadar ni se cere răbdare pentru a parcurge cele 3 ore în cap, cât durează filmul. Ceea ce, însă, în cantităţi mici s-ar putea ierta – plictiseala (desigur, cu condiţia de a avea ceva de spus) – devine un păcat la un astfel de maraton, transformând durata exagerată într-unul din principalele defecte ale filmului.

Marile aşteptări (vorba lui Dickens) sunt înşelate rapid. Pentru Kechiche, autorul filmului, contactul tinerilor cu titlurile invocate sau relaţia cu profesorii lor nu pare să fie o problemă, lucrurile stau roz din acest punct de vedere. Filme recente precum „În clasă“ / „Entre les murs“ (Palme d’Or în 2008), regia Laurent Cantet, sau „Polisse“ (2011), regia Maïwenn, mergeau în profunzime şi ne arătau efortul disperat al unor oameni (instituţii) de a conserva aceste valori şi de a le transmite generaţiei tinere.

Nu-i cazul aici. Îţi dai seama repede că nu ai de-a face decât cu nişte discursuri snoabe, lipite de firul narativ pentru a da bine. Lesbiana Emma (Léa Sey­doux), celălalt personaj principal, îşi face intrarea în scenă cu un discurs simplist despre Sartre ca profet al propriei libertăţi de alegere. Emma este absolventă de arte frumoase, aşadar la un moment dat ni se va servi o controversă stupidă despre Schiele versus Klimt etc.

Personaje inconsistente

Poate e din cauză că scenariul ecranizează o bandă desenată, poate nu, dar sărăcia narativă a celor trei ore este frapantă. Cele două personaje sunt inconsistente, iar situaţiile în care sunt puse sunt de un simplism dezolant. Nu ni se spune prea mult despre viaţa sexuală anterioară a Adèlei, înţelegem atracţia sa pentru experienţe cu acelaşi sex, dar – în mod cu totul nefiresc şi nenatural – primul contact sexual dintre ea şi Emma este de o eficienţă maximă. Cadrele sunt aranjate la milimetru, frizând perfecţiunea. Pare că cele două s-au transformat, din două fete oarecare, brusc în două actriţe porno, mai mult satisfăcând eventualul temperament voyeuristic al regizorului.

Într-un film ca „Antichrist“ al lui Lars von Trier scenele controversate făceau parte din însăşi esenţa filmului, neputând lipsi sub nicio formă. Aici, în „Adèle“ (filmul este interzis sub 18 ani), secvenţele explicite (nejustificat de lungi şi nejustificate în sine) ar putea lipsi fără nicio problemă, filmul ar fi acelaşi.

Deşi îţi doreşti, nu afli nimic important, nici despre viaţa reală din liceu, nici despre dragostea homosexuală, nici despre altceva. Situaţiile efective în care sunt angrenate cele două sunt copiate după cele ale unei relaţii heterosexuale, iar la sfârşit eroinei nu-i este încă clară identitatea sexuală. A se compara cu suedezul „Fucking Åmål“, debutul lui Lukas Moodysson, care descria excelent apariţia sentimentului reciproc între două colege de liceu, sau cu studiile unor pasiuni erotice din atâtea filme ale lui Truffaut.

Info

Adèle: Capitolele 1 şi 2 / La vie d’Adèle (Franţa-Belgia-Spania, 2013)

Regia: Abdellatif Kechiche

Cu: Adèle Exarchopoulos, Léa Seydoux

Rulează la: Hollywood Multiplex Bucureşti Mall

3 stele