Câteva informaţii minimale despre evenimentele istorice. În octombrie 1941, comandamentul militar român de la Odessa a fost aruncat în aer. În explozie şi-au pierdut viaţa 62 de militari români şi 4 ofiţeri germani, precum şi mai mulţi civili. Represaliile ordonate de mareşalul Ion Antonescu au fost motivul pentru care zilele de 22, 23 şi 24 noiembrie 1941 sunt considerate o mare pată pe obrazul armatei române. În acele zile, armata română, dorind să compenseze moartea militarilor români şi germani, a dus la îndeplinire ordinul lui Antonescu: el a cerut să fie executaţi câte 200 de comunişti pentru fiecare ofiţer român sau german ucis de explozie şi câte 100 pentru fiecare soldat. Mai mult, el a solicitat să fie ucişi toţi evreii refugiaţi din Basarabia refugiaţi la Odessa. Ce a urmat a fost un teribil masacru al populaţiei evreieşti. Împuşcaţi, spânzuraţi, explodaţi sau arşi de vii, aproape 34.000 de evrei şi-au găsit tragicul sfârşit în mâinile soldaţilor români. Alte 45.000 au fost trimişi în lagărul de la Bogdanovca, unde au pierit peste doar două luni. La 1 iulie 1946 mareşalul Antonescu a fost executat. Unul dintre capetele de acuzare care a dus la această sentinţă a fost tocmai masacrul de la Odessa.

Din scurta descriere a teribilelor crime petrecute la Odessa ne putem da seama cât de dificilă este abordarea cinematografică a unei asemenea teme. Obişnuiţi cu ideea că trebuie să ne cinstim istoria şi înaintaşii cu orice cost, legaţi de comunitatea noastră, cum e şi firesc, vom găsi puţine resurse să ne asumăm aceste lucruri. Totuşi, aşa cum avertiza regizorul Radu Jude într-un interviu:

„Pentru mine cred că e mai important faptul că toţi ţinem de o comunitate şi asta ar trebui să fie o chestiune practică, nu ar trebui să-ţi tratezi comunitatea cum se poartă suporterii de fotbal cu echipa lor. Aparţii unei comunităţi, dar poţi să fii critic faţă de unele aspecte. Eu nu văd nicio problemă în asta şi nu înţeleg de ce oamenii au o problemă cu asta.“

Aici pot doar să suspectez o inocenţă mimată a regizorului Radu Jude. Sigur că ştie de ce oamenii au o problemă cu asta. Modul în care este predată istoria, ocolind convenabil episoadele controversate, celebrările festiviste ale eroilor neamului, discursul triumfalist, naţionalismul de mucava al elitelor, rasismul şi antisemitismul sunt doar câteva dintre posibilele explicaţii. Şi afirm că inocenţa e mimată pentru că Radu Jude explorează din plin aceste teme în pelicula pe care a regizat-o.

Filmul analizează pe parcursul celor trei ore procesul prin care un asemenea spectacol ar putea fi realizat. Un film despre un spectacol, un film despre felul în care o tânără regizoare, Mariana, doreşte să folosească o finanţare obţinută de la primărie pentru a readuce în discuţie masacrul de la Odessa. Într-o cronică centrată pe referinţele filmice şi procedeele stilistice, Andrei Gorzo şi Veronica Lazăr discută despre filmul lui Radu Jude încercând să contextualizeze stilistic demersul cinematografic. În cele ce urmează o să mă concentrez în special pe mesaj şi pe asumpţiile ideologice ale peliculei.

În primul rând voi aduce câteva critici. Filmul este prea lung, prea didactic, prea încărcat de citate şi referinţe. În plus, îmbinarea dintre scenele familiare în care iubitul regizoarei o invită să-i arate sexul într-o convorbire online şi citatele dintr-o carte despre crimele făcute de soldaţii români şi oroarea de a înnopta alături de un cadavrul tatălui fetei care povesteşte riscă să cadă în ridicol. În fond, noi ce ar trebui să înţelegem de aici? Că e dificil să-ţi expui organele genitale online când faci un film despre ororile istoriei? Ceea ce unii ar putea interpreta drept autoironie şi spirit ludic poate părea uşor ridicol şi fals.

Apoi, cred că ceea ce ar putea constitui un minus al peliculei este faptul că îşi propune prea mult. Prea multe teme: de la viaţa personală a regizoarei marcată de sexismul mentalităţii iubitului, până la lupta cu organele finanţatoare ale primăriei, care n-ar zice nu la o relaţie cu tânăra regizoare, atâta timp cât rămâne fată cuminte şi nu critică prea dur armata română cea vitează. Apoi antisemitismul şi rasismul oamenilor simpli pe care încercăm să îi aducem în prim plan în buna tradiţie brechtiană şi peste toate acestea imaginile din filmul lui Nicolaescu, Oglinda, în care grotescul hagiografic faţă de un criminal ca Ion Antonescu atinge apogeul. Cred că fiecare dintre aceste teme ar merita un film separat.

Mai mult, scenele de aşa-zis ludic nu anulează trasarea în tuşe groase a imaginii imaculate a regizoarei abuzate ba de figuranţii tâmpiţi şi rasişti, ba de iubitul care o foloseşte, ce surpriză!, pe post de amantă şi cam atât, ba de actori, patetici saltimbanci, care nu pricep nimic din ce vor pune în scenă. E o lume în alb şi negru în care Mariana trebuie să lupte de una singură pentru restituirea adevărului istoric, pentru trezirea empatiei faţă de soarta evreilor ucişi. Da, pot înţelege până la un punct singurătatea pe care regizorul trebuie să o fi simţit de atâtea ori într-o mare de prostie, rasism, antisemitism, sexism şi superficialitate. E drama multora dintre noi, cei izolaţi în bule conservatoare, constrânşi să înghiţim zilnic rezultatul unei educaţii bazate pe o idee foarte greşită de naţionalism înţeles ca enocentrism, pe ideea de supremaţie masculină, de hagiografie în loc de istorie, pe discursuri triumfaliste în loc de dezbatere şi critică. Dar, în filmul lui Radu Jude, Mariana riscă să reia o schemă narativă simplistă, specifică tocmai genului de discurs pe care îşi propune să îl critice: eroul/eroina împotriva tuturor.

Să examinăm duşmanii Marianei pe rând. În primul rând iubitul Marianei. Interpretat de Şerban Pavlu, acest iubit pare să funcţioneze el însuşi într-o instituţie de forţă – la un moment dat apare în uniformă. Momentul ales de regizor pentru a ni-l prezenta şi altfel decât dezbrăcat e unul potrivit. Mariana află că e însărcinată şi iubitul asumă că ea, fiind feministă, va face o întrerupere de sarcină. Pentru că, nu-i aşa?, feminismul echivalează cu emanciparea sexuală şi emanciparea cu promiscuitatea. Marele salt înainte feminist este, din această perspectivă conservator-mic-burgheză, un regres înjositor spre promiscuitate. Repet, nu găsesc nimic în neregulă cu tema, cred că e foarte bine că ea apare, doar că ea riscă să se piardă în ansamblul filmului, să treacă printre alte probleme pe care Radu Jude ne propune să le examinăm.

O altă provocare pentru tânăra regizoare e reprezentată de figuranţi. Pentru a realiza un spectacol despre masacrul de la Odessa, Mariana apelează la oameni simpli pentru a asigura figuraţia necesară unui asemenea demers. Ei sunt printre figurile cele mai odioase din peliculă, făcându-se responsabili de rasism, sexism, xenofobie şi cultul lui Antonescu. Se ajunge chiar la confruntarea fizică dintre regizoare şi un misogin, fan Antonescu. Nu ştiu în ce măsură prezentarea într-o lumină atât de negativă a poporului tâmpit şi incult diferă de retorica demonizării bătrânilor, atât de prezentă în spaţiul public. Demonizarea persoanelor în vârstă care compun masa critică a figuranţilor riscă să ne conducă către aceeaşi retorică a vânătorii de vrăjitoare şi a incriminării persoanelor şi nu a sistemului. Deşi empatizez personal cu regizorul, întrucât nu o dată m-am trezit eu însămi, ca mulţi alţii dintre noi, înconjurată fix de personajele pe care le-am văzut în film pe post de figuranţi-actori, cred că demonizarea lor, ilustrarea lipsei lor de empatie şi umanitate, nu ne duce nicăieri. Ba e riscant, odată în plus, să reia ciclul excluderilor, al delimitărilor şi al... resentimentului, în cele din urmă.

Publicul, acest perpetuu inamic, este şi de data aceasta ingrat, antisemit şi rudimentar.

În fine, un inamic interesant e reprezentat de colegii de breaslă, actorii. Inculţi, superficiali şi narcisişti până dezgust, actorii sunt, din păcate, portretizaţi ca simpli măscărici dornici de afirmare şi strălucire în lumina reflectoarelor. Discuţiile pe care le au în momentul vizionării filmelor de arhivă o dovedesc cu prisosinţă. Practic, cea mai mică apetenţă sexuală a unei actriţe e brusc taxată cu ameninţarea cu violul în grup de către şeful de trib al histrionilor, Traian, interpretat de Alexandru Bogdan. În acest context pare neverosimilă acţiunea de protest pe care el o propune: să le prezinte celor de la primărie, îngrijoraţi că spectacolul pătează icoana armatei române, o repetiţie cuminte şi la spectacol să facă exact ce şi-au propus! Glumele de autobază care îl au ca protagonist pe Traian, sunt probabil menite să confere un caracter ludic, dar riscă să mai adauge la impresia generală o gaşcă de sălbatici primitivi cu care regizoarea trebuie să se lupte celor prezentate anterior.

În fine, un inamic deloc neglijabil este tot din breasla artistică: Sergiu Nicolaescu şi al său film, Oglinda. Radu Jude alege să prezinte câteva minute din Oglinda. Sunt acele minute în care Antonescu e prezentat ca un arhanghel luminos, un luptător pentru patrie şi popor. Această hagiografie aproape hilară reprezintă o mistificare cu atât mai grotescă, cu cât ea are potenţialul de a gâdila cu măiestrie tocmai acele orgolii joase ale noastre, acelea în care ne autovictimizăm şi pretindem că finanţa mondială, iudeo-masonii, Occidentul, în fine, puteţi adăuga ce doriţi la lista de inamici, ei bine, toţi aceştia sunt de vină pentru asuprirea noastră şi distrugerea noastră! Care noi, ca brazii am luptat, dar, ce să vezi, am fost atât de nedreptăţiţi încât te apucă jalea! Prezentate, însă, alături de imaginile cu organele sexuale ale regizoarei şi iubitului ei, ele riscă să îşi piardă forţa expresivă. Poate trebuia să fim ceva mai subtili şi să înţelegem omniprezenţa falocraţiei prezentată prin cultivarea lui Antonescu în Oglinda şi alături de imaginea nud a iubitului Marianei, însă mă tem că e o metaforă care riscă să conducă spre senzaţia de artificial şi neverosimil.

Publicul, acest perpetuu inamic, este şi de data aceasta ingrat, antisemit şi rudimentar. Traian, saltimbancul cuprins brusc de un inexplicabil elan revoluţionar, îi propune Marianei să dea o repetiţie cuminte pentru reprezentanţii primăriei, care ameninţau cu oprirea spectacolului, şi, pe urmă, să prezinte publicului varianta dură a reprezentaţiei artistice în care soldaţii români incendiază un hambar în care sunt înghesuiţi evreii. Spre disperarea regizoarei, publicul aplaudă când sunt aduşi evreii la ordinul lui Antonescu! Halal revoluţie! Pentru cine? Pentru un public îndoctrinat în cultul lui Antonescu? Poate dorinţa de mistificare mă face să evaluez incorect această scenă, însă consider că este pur şi simplu neverosimilă.

Am lăsat la final consideraţiile pozitive. Cred că cea mai valoroasă parte a peliculei lui Radu Jude e reprezentată de discuţiile absolut fascinante cu Movilă, reprezentantul finanţatorului, adică al primăriei, care dă banii pentru realizarea spectacolului Marianei. Interpretat excepţional de Alexandru Dabija, este de departe cel mai credibil şi cel mai complex personaj al filmului. Cred că discursul regizoral ar fi avut mult de câştigat dacă s-ar fi concentrat pe această temă. Pentru că aici e sursa problemelor, aici se face decupajul discursului care va ajunge la public. Dialogurile dintre Mariana şi Movilă sunt cu adevărat excepţionale, dovedind un incredibil talent, dar, poate, şi o experienţă directă şi îndelungată în lucrul cu asemenea personaje. Movilă, omul zilelor noastre, omul foarte citit altminteri, foarte cult, uns cu toate alifiile, care, iată, face pactul cu puterea şi îşi foloseşte întregul arsenal retoric pentru a zădărnici eforturile tinerei regizoare. Reprezentant al puterii prin excelenţă, bărbat puternic şi influent, Movilă nu are de partea sa doar puterea politică, ci un considerabil arsenal argumentativ care se dovedeşte deloc neglijabil în discuţiile cu regizoarea. Dacă inamicii anteriori ai Marianei sunt prezentaţi schematic, Movilă are vraja şarpelui, are complexitatea unui personaj teribil de seducător în cinismul său absolut. Movilă aproape te convinge: punând la bătaie o bună cunoaştere a istoriei, el relativizează demersul regizoarei. Haideţi domnişoară, că masacre au mai fost, de ce tocmai acesta? Păi, nu? De câte ori nu aţi auzit spunându-se: dar de ce să fim noi mai fraieri şi să recunoaştem că am comis atrocităţi? În fond, toate naţiunile ascund greşelile sub preş şi se laudă cu înaintaşii lor!

Capacitatea puterii şi a sistemului de a înghiţi, de a netezi, de a relativiza şi de a rămâne complet indiferent la încercările regizorale, de a aduce în lumină perspective critice asupra istoriei, este de o formidabilă subtilitate, lucru care recomandă din plin filmul lui Radu Jude ca o peliculă de forţă a cinematografiei româneşti.

Sigur, cum oare ne putem aştepta la asumarea responsabilităţii în plan personal de la concetăţenii noştri, dacă încurajăm o asemenea autoglorificare mincinoasă la nivel naţional? Dar acestea sunt doar întrebări prea subtile. Movilă o încurajează pe regizoare să facă ceva frumos, să placă publicului, să ne arate o armată vitează şi bravă care luptă pentru patrie şi popor, în care oştenii apără glia strămoşească plătind cu sânge sfânta neatârnare a de-a pururi eternei ţărişoare. Sau, dacă o apucă aşa cheful de dezgropat episoade triste, să facă ceva cu închisorile comuniste – acesta este demonul pe care puterea actuală acceptă să îl scoatem convenabil din dulap, dacă ne cuprinde vreun dor de scene dure din istoria noastră. Movilă flirtează cu Mariana, este oportunistul inteligent şi rafinat care n-ar rata nicio ocazie de a-şi maximiza avantajele şi plăcerea. El nu se supără deloc pe „obrăznicia artistică“ a Marianei de a prezenta la final altceva decât îi arătase lui la repetiţie. În fond, revolta e gratuită, publicul fiind total indiferent la soarta evreilor. Bun prilej ca Movilă să o treacă la capitolul mici cochetării feminine, care pot fi oricând îmblânzite cu o carte despre un alt masacru şi cu o invitaţie la un pahar de vin! Capacitatea puterii şi a sistemului de a înghiţi, de a netezi, de a relativiza şi de a rămâne complet indiferent la încercările regizorale, de a aduce în lumină perspective critice asupra istoriei, este de o formidabilă subtilitate, lucru care recomandă din plin filmul lui Radu Jude ca o peliculă de forţă a cinematografiei româneşti.

Articol publicat anterior şi în revista Prăvălia Culturală