Cunoaşterea m-a atras încă din copilărie. Iar pe cercetătorii britanici i-am mîncat pe pîine, din primul moment în care am aflat de ei. Ziare, reviste străine, articole traduse cu Google translate, chestii.

             Aşa se face că nu m-am descurajat deloc cînd bunul meu coleg de birou şi-a pierdut, în ultimul an jumate, de cînd sîntem ca fraţii de cruce, trei permise de acces, patru cleşti de sigilat, o grămadă de chei, nişte acte, registre şi alte obiecte importante ale instituţiei, „evenimente” la care mi-am adus o contribuţie onestă şi eminamente dezinteresată.

                Hai să ne imaginăm - Ion Cristinoiu

                Pasiunilor mele academice m-am dedicat tîrziu, la a doua tinereţe jumate, din motive temeinice, condiţii şi conjuncturi. Nu mai puteam să rămîn insensibil la chemarea ştiinţei cînd, într-una dintre zilele alea faine, nici cald, nici frig, nici frumoasă, nici urîtă, nici înaltă, nici scundă, nici tînară, nici batrînă, nici grasă, nici slabă, nici aşa, nici altminteri, dar astea nici nu trebuia să le scriu, le zicea Caragiu, recte capitanul Panait, aseară la ProTV, au dat ăştia iar „BD în acţiune”, cum ziceam, într-o zi obişnuită, bunul meu coleg de birou, subjugat de un rar acces de bunăvoinţă, mi-a spus clar şi verde-n faţă cum că dacă eu mai închid, cînd iese pe uşă gioarsa lui de teveu la care vede, dat la volum maxim şi prin rotaţie, toate porcăriile de emisiuni matinale pentru retardaţi, el este îndrepăţit să-mi scoată, cînd la rîndul meu părăsesc incinta, totul din priză. Dar mai ales acvariul şi toate instalaţiile adiacente, care ar face şi ele un zgomot înfiorător, despre care m-a convins că-l deranjează de moarte. Sau patologic. Ori invers. Cu toată diferenţa de nici 95 de decibeli dintre cele două surse de zgomot. 

             Treaba asta m-a determinat să mă apuc şi de experimente. La un moment dat, mi-am adus aminte că persoana de la care iau peştii de acvariu, un bătrînel simpatic, are o gheretă prin pasajul Obor, după ce se lăuda cu toate cîte-n lună şi-n stele, cînd mă punea la curent cu noutăţile din ultimii trei ani din familia dumnealui, deşi ne întîlneam doar de două ori pe an, deci implicit trei sferturi dintre chestii deja le ştiam de data trecută - e vorba de matematică, domnule, regula de trei simplă - mi-a spus că apa din orice acvariu este „potabilă şi bună de băut” şi că nu sînt urmări. 

             Omul avea dreptate, iar colegul meu poate să o confirme; uitaţi-vă la el, trăieşte. Mă scuzaţi că schimb subiectul, mi-a spus cineva că insecticidul ăla revoluţionar e propus şi la Nobel, pe care i l-a adus cu greu şi ilegal un fost coleg de la uzină a lu’ frate-su, tocmai din Singapore, e o porcărie şi că nu-şi merită banii, că nu omoară deloc. Da, am verificat, e adevărat, acelaşi efect e şi la oameni.

               Iar faptul, cu totul regretabil, că accidental a căzut cu spatele exact în cuţitul meu de birou cu care-mi desfac plicurile, pe care tocmai cu o zi în urmă l-am ascuţit şi aduce puţin la formă cu un stilet, fix în locul geometric al punctelor egal depărtate de omoplaţi, nu pot să-l pun decît pe seama soartei, „fortuna labilis”, ca să mă citez, azi e marţi şi e treişpe, a vecinilor urîcioşi care-i pun mereu broaşte sub preş sau care-i fac vuduuri. Oricum, am auzit că fură gunoiul de la uşile celor de pe etaj din blocul de garsoniere, în spatele căruia doarme uneori prin boscheţi, este întrucîtva de înţeles şi explicabilă acţiunea asta a lor, votată în unanimitate, mai întîi, aşa am înţeles, la şedinţa comitetului de bloc.

              Aceasta este declaraţia mea, semnată în prezenţa domnului plotoner Căpşună.

                                                                                                 

***

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Cezar Pârlog

Pe Cezar Pârlog îl găsiţi şi AICI