Interviu exclusiv! Phoenix, după 45 de ani

Publicat: 24.02.2014 12:57

Ultima actualizare: 07.08.2022 21:55

Ovidiu Lipan-Ţăndărică, Mircea Baniciu şi Josef Kappl vor să învie legenda sub numele Pasărea Rock. Ocazie cu care muzicienii s-au reunit împreună cu familiile lor, în paginile revistei noastre, atât de neîncăpătoare pentru nişte amintiri aşa de preţioase.

Nu am trăit „nebunia“ Phoenix şi, poate, de aceea, mă simţeam cumva nepregătită pentru întâlnirea cu greii Ovidiu Lipan-Ţăndărică şi Mircea Baniciu, undeva într-o mansardă cu aer retro din Centrul Vechi. Tot ce ştiam despre formaţia de suflet a părinţilor noştri era din fotografii vechi, înregistrări de arhivă şi povestirile unor colegi care au trăit fenomenul. Dar cu atât mai fascinantă mi s-a părut povestea rockerilor care, în ’70, seduceau într-un mod atât de occidental, într-o Românie cât se poate de comunistă. Astăzi, după aproape 45 de ani, Ovidiu Lipan, Mircea Baniciu şi Josef Kappl s-au reunit pentru fani fără Nicu Covaci şi, deci, fără dreptul să folosească numele Phoenix, care făcea furori pe vremuri. Tocmai despre acele vremuri au povestit Lipan şi Baniciu cu detaşarea celor care nu trăiesc doar din amintiri, iar eu, dar şi Ana şi Victor Baniciu, copiii artistului, am ascultat cu fascinaţia celor care ar fi vrut să le trăiască.

Ovidiu Lipan-Ţăndărică: „Mă doare supărarea care s-a aşezat în fosta trupă Phoenix“

Pentru un neavenit ca mine, care tot ceea ce ştie despre Phoenix este din citite şi auzite, este interesant să aud de la dumneavoastră ce a însemnat această trupă, ca trăire, ca atmosferă.

Ovidiu Lipan-Ţăndărică Eu am trăit cu acest grup, într-adevăr, o stare de spirit unică, prin muzica care s-a făcut, prin aranjamente, prin stilul de a trăi, că noi am şi trăit aşa, ne-am unit foarte tare unii cu alţii. De aceea, cu atât mai mult, mă simt de parcă un ochi plânge şi unul râde, că nu suntem şi acum în aceeaşi relaţie bună. Supărarea asta care s-a aşezat în grup n-a fost prea benefică şi este un lucru care, pe undeva, mă doare. Mai ales acum, că nu mai suntem copii, aproape că nu mai avem timp să ne împăcăm. Şi noi zburdăm cu mintea şi avem orgolii şi mai ştiu eu ce. Spun „noi“, pentru că mă includ şi pe mine în aceeaşi situaţie. Dar eu mai puţin, după cum vedeţi, n-am intrat în polemici cu Nicu (n.r. Covaci), am încercat să menţin o atmosferă cât mai prietenească şi normală şi mai sper, încă, la un eveniment mare, în care, poate, să fim împreună. E un început cu Pasărea Rock. Este o încercare a unui eveniment, unde se vor cânta piese de pe albumul „Cantafabule“. Astfel, publicul care doreşte să asculte muzica anilor ’70, Phoenix, şi să retrăiască perioada aceea, este invitat cu mare drag la concertul nostru din 25 martie, de la Sala Palatului. Va fi invitat special Mani Neumann, violonistul german al trupei. Numai că publicul va vedea un Phoenix fără Nicu şi, de aceea, eu nu sunt chiar aşa de încântat şi plin de emoţiile care ar trebui să fie.

Revenind la anii ’70, ce însemna să fii un rocker în anii comunismului, fără libertate?

Dar noi am trăit libertatea pentru că am făcut o muzică de calitate. În cazul meu, începând cu Roşu şi Negru, după aceea, cu Phoenix. Muzica era apreciată, publicul numeros şi nimeni nu putea să interzică un fenomen. Un fenomen mondial de altfel, care se răspândise în toată lumea, trecuse de Cortina de Fier. Am beneficiat de o anumită libertate până la un moment dat, când a venit Ceauşescu din Coreea şi începuse toată lumea să cânte numai în româneşte. Acum, sigur că la un moment dat grupul a fost şi interzis, din cauza costumelor speciale, a măştilor, din cauza unor manifestări speciale. Am avut o tinereţe plăcută şi putea să fie sub orice formă politică, nu ne-ar fi influenţat, pentru că noi trăiam în lumea noastră.

Cum era lumea Phoenix, mai exact?

Se rupeau schele, scaune. La Sala Palatului, când aveam concerte, săreau oamenii peste scaune. Sala Palatului, plină de Securitate, înţesată de microfoane, de camere. Se ţineau congresele lui Ceauşescu acolo şi era o anumită disciplină, nu se mişca în front. Dar la concertele noastre, era nebunie, simţeai o stare occidentală absolută.

Eu vă percep a fi fost ca nişte haiduci rock. Este o imagine adevărată? Eraţi revoltaţi?

Nu, eram foarte blânzi, foarte îndrăgiţi. Nu umblam cu săbii... (râde) Eram foarte sensibili, dar şi foarte fioroşi. Noi cântam un rock etno, o muzică destul de intelectuală, destul de grea. O muzică savurată în special de studenţime, de intelectualitate. Şi uite că am ajuns la Pasărea Rock, să cântăm cu plăcere piese pe care le-am cântat în tinereţe, cu colegi cu care am rămas şi prieteni, la o vârstă la care mulţi cred că au agăţat instrumentele în cui.