Andrei Gheorghe nu mai înjură

S-a săturat şi nu a mai vrut în media, aşa că şi-a luat jucăriile şi a plecat. Gheorghe are proiecte destule, doar că nu sunt cele cu care a obişnuit până acum. Vrea un radio al lui, vrea să cânte şi să mai scrie o carte. Dar mai mult, îşi doreşte să fie un om echilibrat.   

Ce mai face Andrei Gheorghe? Că nu se mai ştie nimic despre el.

Bine! Tu ce mai faci? Nici nu e extrem de important.

Dar ce ne interesează cel mai mult, este ce o să facă Andrei Gheorghe?

Nimic. Nimic.

Asta a fost tot? S-a terminat?

Probabil că da. Să facem un exerciţiu de imaginaţie: dacă ai fi eu, tu ce ai face?

M-aş întoarce la radio.

Unde? (râde)

Mi-aş face un radio.

Asta e cu totul altceva. Unde? La ce radio? La cine, la ce mogul, în ce curte? Să mă întorc la Antenă, să-mi desfacă Voiculescu contractul, contractul meu intim cu el? Un securist cu dosare, absolut jenant, nu vrei să mai treci pe acolo, chiar dacă nu ai legatură cu el.

Până la urmă, ce va face? Îţi va cere contractul să-l arate cuiva? Jenant, nu am văzut în viaţa mea ceva atât de penbil. Pe asta cu radio-ul şi eu am întors-o pe toate părţile, întrebarea şi răspunsul. Vreau să fac un radio al meu, la anul. Dar asta nu înseamnă că nu există proiecte care să nu ma intereseze. Am avut două foarte bune, care, din varii motive nu au reuşit, dar o să mai caut.

Ţi-e dor de radio?

Da, sigur că da. Dar mi-e dor şi de ghidărie şi de profesorat, mi-e dor de toate lucrurile pe care le-am făcut cu drag în viaţă. Şi asta nu m-a determinat niciodată să nu fac alte lucruri după aia, la fel de interesante.

Vin de la o conferinţă de presă de la deschiderea oficială a unui etaj de la Budimex, un lucru mult mai interesant. Un pavilion întreg refăcut de la zero, unde copii pot să stea civilizat în România.

Eşti implicat în vreun fel în acest proiect?

Sunt implicat într-o grămadă de proiecte, numai că nu sunt populare, nu le popularizez şi mi se pare că se poate trăi foarte civilizat fără media, ba chiar mai bine. Ai de-a face cu oameni inteligenţi, cu oameni care nu trădează şi înşeală, cu oameni care nu te urăsc. Patronii de media îşi urăsc angajaţii, şi îi dispreţuiesc. Cred că vine dintr-un complex, că nu sunt ei entertaineri.

Ţi-ai deschis o clinică medicală la Cluj?

Da. O clinică de dializă. Dacă nu mai vrei să faci presă, îţi cauţi un bussines. Nişte oameni extrem de drăguţi şi inteligenţi cu care mă aflu în această poveste, pentru că nu sunt singur, au venit cu această idee. Ei au know-how-ul, aşa că am de-a face cu oameni care finanţează şi, în acelaşi timp, asigură mersul lucrurilor, pentru că nu este o treabă uşoară.

Mă pregătesc să aduc singurul aparat non-invaziv pentru cancerul de prostată din Europa de Est. Aparatul respectiv nu-ţi deschide nimic, te întinzi pe o masă, execuţi procedura şi pleci acasă pe picioarele tale.

A apărut o ştire, cum că ai fi prea scump pentru Becali!

Dar sunt prea scump pentru Becali, sunt prea scump pentru Vântu, darămite pentru Becali.

Dar dispus pentru Becali eşti?

Sunt dispus pentru oricine. Nu am parti-pris-uri. La mine, parti-pris-urile se transformă după aceea, când am de-a face cu indivizi cu care nu vreau să mai lucrez din nou. Nu am nicio treabă cu Becali, doar că da, sunt prea scump pentru el.

Ce înseamnă asta ?

Nu ştiu, având în vedere că Becali nu a vorbit cu mine. Habar nu am ce înseamnă prea scump. Probabil că Becali ştie care sunt tarifele mele.

Cine a plătit mai bine, Vântu sau Sârbu?

Stai să calculez. E destul de unfair să-i compari, pentru că fiecare a funcţionat în alte zone, în alte perioade. Voiculescu. Dar nu sunt diferenţe mari.

Voiculescu a arătat şi pe post care îţi era salariul.

Nu, nu a spus, pentru că a venit cu o parte din contract, ceea ce mi-a jignit mândria. Eu eram plătit mult mai bine. Trebuia să scoată toate contractele pe care le-am avut, nu unul. Iarăşi e îndoielnic, pentru că trebuie să vezi ce şi cum. Nu-i de ajuns renumeraţia. Nu despre bani e vorba, sună improbabil, dar la un moment dat, nu mai contează asta. Ţine de simpatia pentru o persoană, faţă de proiect.

Sârbu a fost cu tine la proces..

Da.

Nu a mai fost cazul la Realitatea. Tu şi Sorin Vântu sunteţi prieteni.

Nu, nu-l cunosc pe acest domn. Nu suntem prieteni, eu nu-l cunosc pe acest domn. Eu ştiu alt tip (zâmbeşte)

Lehamitea şi-a atins punctul în care blochează orice pornire?

Este singurul cuvânt care poate fi folosit corect, nici măcar nu are nevoie de explicaţii.

Lehamite a fost şi până acum la tine, doar că a avut finalitate creativă, a fost productivă. Acum a ajuns la capăt?

Dar toată ţara nu-mi mai place şi am mai spus-o odată, că m-am suparat ca văcarul pe sat. Senzaţia este să-ţi iei jucăriile şi să pleci, pentru că ce se întâmplă acum în media românească e plicticos şi mediocru, neinteresant, lipsit de curaj, nimeni nu vrea decât să adune punctişoare.

Este doar un bussines, nimic altceva, dar nu este interesant dacă nu este nimic altceva în plus. Ai de-a face cu toată sfera asta care se numeşte putere. E cineva dintre ei care să-ţi trezească o minimă simpatie? Nişte diletanţi neplăcuţi, care ţi-au distrus prezentul. Datorită lor, tu eşti acum cum eşti şi nu mai bine.

Şi încontinuu, îi autorizăm, nu-i aşa? Nu punem niciun fel de întrebare. Alţi patru ani, alţi patru ani. La nivel de media, s-au sacralizat nişte grupuri, au făcut nişte biserici. Eu nu am trăit în nicio biserică niciodată, nici la Pro, cu care am fost cel mai aproape de mentalitate. Nu am fost în interior de-adevăratelea.

Am fost mai degrabă un corp străin. Nu mai merge, nu se mai poate. Opinia publică, marea masă, indiferentă, jumatate plecată, habar nu are pe ce lume trăieşte. E amorţită. Tinerii? Nu mai am ce să le spun. Încontro să o ia?

Le-ai spune să rămână în ţară?

Nu. Dar cum e posibil să le spui aşa ceva? Poţi să le spui să rămână de drag, din afect, din inimă, dar nu pot să le spun să rămână din raţiune, pentru că nu am dreptul să-i spun cuiva „ratează-ţi viaţa”.

Ce te-ar face să pleci din ţara asta?

(Se gândeşte mult) Nu ştiu. Sunt pe muchie.

Ai pleca?

Da. Dar n-am chef. Da, am un mare nechef. Orice ai face e inutil. Singurul lucru pe care poti să-l faci este să faci nişte bani şi să ieşi din sistem. Orice ai face, mai devreme sau mai târziu, ajungi la ghişeu, un netrebnic ţipă la tine, un politist corupt te trage pe dreapta, un ticălos îţi cere şpagă.

Eu nu sunt sfânt, am participat la toate lucrurile astea, sunt la fel ca toţi ceilalţi oameni, dar este destul de neplăcut şi nefuncţional să te obişnuieşti în felul ăsta. Am luat-o foarte personal probabil. Păi cum adică, voi puneţi „Cancan”-ul la egalitate cu mine? Ca şi cum ai crede că după atâta timp ai merita mai mult. 

Mă uitam acum la Mândruţă, care scrie în „Dilema”, şi care scrie bine. Deschide jurnalul cu o ştire despre o femeie ticăloasă, care a stat pe carosabil privind la victima pe care tocmai a ucis-o, e vorba despre accidentul de pe Kiseleff. Cât talibanism, cât ruralism.

Ai voie, după ce ai citit „Străinul”, să emiţi o frază de genul acesta s-au l-ai citit degeaba? Şi de fapt, cultura ta e o spoială, şi inima ta nu este atinsă de ea? Inima ta este în continuare inima unui ţăran care taie. Nu e surprinzător? Tot felul de aberaţii, de sforăitoare care se adună într-un cor şi încep să ţipe.

De ce să laşi un om politic să vorbească încontinuu la televizor, când spune prostii, când îţi jigneşte privitorii? Poate că le place? Îi jigneşte intelectual, prin non respectul faţă de logică, îi jigneşte prin tot ceea ce spune, că nu-i ascultă, că nu-i pasă. Toate frazele încep cu „da, e adevarat, dar..”. E o înjurătură şi o bălăcăreală nesfârşită, o îmbrânceală fără o urmă de onoare.

Ai primit vreo ofertă politica?

Niciuna care să ma intereseze.

Ce spui despre vedetele candidate, gen Luminiţa Anghel?

Dar mie îmi place Luminiţa Anghel, e o vedetă cu un foarte mare simţ al umorului. Eu cred că ea ar putea să facă un foarte bun talk-show azi, cred că Luminiţa Anghel bine exploatată i-ar lua locul lui Teo imediat.

Dar are ce căuta în politică?

Nu

Oana Zăvoranu, care tocmai s-a retras, avea ce căuta?

Nu. Dar toţi oamenii care ne zâmbesc de pe stâlp au ce să caute? Am observat o chestie, majoritatea bărbaţilor de pe afişe, sunt niţel gay. E unul în drum spre Braşov care strigă „un senator activ”. Nu am niciun fel de simpatie, nu am de ce să mă duc la vot, nu am ce să fac. Nu văd proiectul unei Românii, nu văd nimic.

Nu văd decât o adunătură de ţate rele, care se urmăresc unele pe altele şi se caftesc pentru creionul  furat acum 12 ani în grădiniţă. Ei sunt într-o şcoală în care se bat încontinuu, între ei, şi tot ei se răzbună pe cerneală vărsată pe temă acum 16 ani. Iar oamenii care stau în genunchi în faţa acestor lideri de lut, nu sunt proşti?

E un cuvânt foarte dur, dar nu sunt proşti? Ce a făcut Gheorghe în ultima vreme? Pot să-ţi spun o taină. Nu mai înjur, de vreo două săptămâni. La orice stop o iei în gură, la orice îmbrânceală o iei în gură, toţi puştii de 12 ani se freacă în violenţă verbală. Lor le-o scuzăm, pentru că sunt tineri.

Maturii, bătrânii, în taxiuri, în autobuze, în metrou, la televizor, cum scrie cineva azi, neapărat cu aşa ceva. E un spaţiu în care totul este redus la 800 de cuvinte. 400 de cuvinte sunt înjurături şi restul de 400 sunt cuvinte de care avem nevoie, cum ar fi „te caut eu mai încolo”, „hai să ne vedem la cafea”.

Hai să explicăm un lucru acestor băieţei, care, întâmplător, dintr-o dibăcenie specifică, au strâns nişte bani: noi nu lucrăm pentru ei, noi lucrăm cu ei. Suntem parteneri. Este un parteneriat. Nimeni nu are voie să se poarte altfel
cu tine, nu e fair altfel, e indecent.

Vântu, Sârbu, Voiculescu. Schimbările acestea nu par să te fi afectat.

Plec din media, tot ăla rămân. Din contră, de multe ori să o să-mi fie chiar mai bine, nu o să am de-a face cu fel de fel de nătărăi.

Teo regretă că a plecat de la Sârbu. Tu?

E jenant. Ar trebui să pună mâna pe telefon şi să sune pe Sârbu „vă rog frumos, scuzaţi-mă şi primiţi-mă”. Să faci chestia asta constant e jenant. Eu nu regret. Daca aş simţi asta, aş face ceva, m-aş duce să-mi cer scuze.

 Parteneriatul meu cu toate bussines-urile pe care le-am făcut, eu am oferit cele mai bune lucruri din lume, ce aveam eu, lucru care nu are preţ. Creativitatea. Şi ce-am primit pentru asta? Ceva ce are preţ. Oricât de mult ai fi recompensat, niciodată, nici măcar o fracţiune de secundă, nicio străfulgerare de creativitate nu poate să echilibreze balanţa cu bani.

E ca şi cum după un război, ţi-ar da cineva o medalie că ţi-ai pierdut piciorul. Nu merge aşa. Ceea ce dai tu, este contabilizat în bani, în urma unei negocieri întâmplătoare. Nu e un preţ, e un parteneriat între oameni. Nu suport mogulii care vorbesc urât cu angajaţii lor, nu suport mogulii care vorbesc urât cu femeile, nu suport ziariştii care ştiu despre ce este vorba şi prefer să pună întrebări sperând că li se răspunde.

E o minciună foarte mare şi tu ştii exact despre cine vorbim. Şi toată lumea asta care în 13 fracţiuni de secundă uită de mâna pe care au strâns-o, cu băieţii ăştia care îşi cumpără maşini mai scumpe decât casele în care stau.

Spune-mi despre oamenii care îţi plac

Am foarte mulţi prieteni, foarte mulţi oameni despre care am o părere bună, care sunt pe piaţă acum, cu care vorbesc. Echipa de la Guerilla, Morar şi Buzdugan, sunt baieţii de la 21 şi ProFm, vorbesc de radio acum.

Maruţă face o treabă bună, e un profesionist, „Dansez pentru tine” a fost bun sezonul ăsta. Mulţi nu sunt persoane publice. Sunt mulţi oameni care lucrează, fac bussinesul lor, dezvoltă, fac afaceri, construiesc. Oameni decenţi, la locul lor. Moga, de exemplu, e foarte tare în ce face. Paraziţii.

Mai încerci ceva în muzică?

Am încercat cu Moga să fac ceva, să cânt, o combinaţie de genul Tricky şi Wu Tang şi ceva Moby şi alţii.

Film?

Am două propuneri acum de doua lowbudgeturi. Unul e foarte interesant, e o istorie foarte razna, cu un tip de la televiziune care are un accident. Vreau eu să fac un low budget horror. Un horror românesc.

Mă gândesc că nu trebuie să filmez mult, dau drumul la cameră pe stradă. România are marfă foarte bună de horror şi un horror ieftin cu câini mâncând turişti în mijlocul Bucureştiului, cu copii scăpaţi din orfelinate care mănâncă câinii. Trăim în 2008 şi copiii sunt sfârtecaţi de haite de câini în spatele casei. Cum e?

Mă uit la modul sfidător în care apar aştia la televizor şi spun „tinerii de astăzi”. Sunt fraze cheie la care mă enervez: „sincer” şi „tinerii de azi”. Foarte interesant. Şi? Ce fac tinerii de astăzi? „Fac sex!” Vai, nu!

Mi-aduc aminte că pe vremea noi nu făceam. „Tinerii care se îmbracă aşa, urât”, sigur că da, mi-aduc aminte că pe vremea mea, mama şi tatăl meu erau entuziasmaţi de cum mă îmbrăcam eu.

Cărţi care te-au schimbat?

Cărţi noi prin care am trecut şi care mi-au dat o bucurie incredibilă „Rezervaţia Puskin”, „Gheaţa” şi „Poveşti de dragoste şi întuneric” a lui Amos Oz. Minunat! Minunat! E genul acela de carte care te face să dai un cot noaptea şi să spui „Iată! Uite ce zice omul ăsta”. După cărţi ca astea, te apucă ruşinea şi te întrebi de ce naibii mai scrie lumea?

Ştii cu ce mă îngâmf eu? Cu faptul că pe toate astea le-am făcut demult. Eu mi-am facut blog acum sute de ani, eu am scris deja.. cred că mai vine una. Oricum cred că sunt cel mai bun scriitor celebru. Râde

Îţi place Pleşu pentru că nu-l citeşti, ai scris la un moment dat. Nu citeşti români. De ce?

Da, e un snobism şi un fel de protectie. Nu ai timp şi nici nu te interesează prea mult. Sunt atâtea nume pe care nu le-ai mestecat. De ce românii au picioare scurte şi genunchii îndoiţi?

Pentru că îşi admiră idolii mediocri, pe aia care i-au bătut de ei. Pe mine nu mă interesează dacă cineva poate să stea alături de ceilalţi. Eu nu citesc români, eu citesc oameni, şi numele la care mă raportez tot timpul sunt nume indiscutabile. Cel mai bun stilist azi în românia, mi se pare Agopian. Acela este un stilist.

Ai spus ca nu mai e loc de Gheorghe în ţara asta. Ai zis că „asta e ţara lui Badea”.

Da.

Este o linie între agresivitatea verbală asumată şi grosolănie. Care?

Eu niciodată nu mi-aş fi lăudat cartea scoasă de iubita mea la televizor. Niciodată. Aş fi spus, iubita mea a scos o carte. Dar nu aş vorbi despre iubita mea ca şi cum ar fi o terţă persoană. Nu aş evita orice fel de subiect cu Voiculescu.

Nu aş putea să spun „la urma urmei, ştim cu toţii că mogulii media nu sunt altceva decât nişte hoţi care după revoluţie s-au îmbogăţit repede şi au băgat banii în acest bussines, în afara de cei care au investit în ’90”. Nu aş putea să fac asta, mi-ar crăpa faţa şi aş ieşi plângând din emisie şi telespectatorii m-ar sfâşia, ăia ai mei.

E paranoic oricum. El a şi păţit acel eveniment cu fabrica de chibrituri, abilitatea şi atributul său fiind şi handicapul lui. De ce? Pentru că are vână de unde să urle, dar e handicap pentru că se închide într-o previzibilă broderie. Mie nu-mi plac oamenii care se folosesc de post ca să-şi arate puterea.

Niciodată, la niciun poliţist nu am făcut niciun fel de tarantelă. Acum s-a schimbat, când mă opresc, urlu la ei că sunt corupţi. Dar niciodată nu m-am dus pe post să-mi rezolv problema mea personală, chiar dacă aş fi considerat că este o mare problemă care reprezintă românia.

Daca te-ai urca acum într-un autobuz şi ai merge până la capătul bucureştiului, cum crezi că ţi-ar fi drumul? Ai intâlni oameni pe care să-i fi deranjat?

Oriunde sunt, se găsesc. Dar nu mă dau înapoi, nici nu mă dau înapoi.

Acesta e brandul Andrei Gheorghe. Inflexibil. E construit aşa

Cred că trebuie să mă ţin de cuvânt. La mine cred că asta e politeţea şi amabilitatea. Respectul faţă de celălalt. Mă ţin de cuvânt. Dacă-mi pui întrebări stupide, îţi spun, nu văd de ce să nu-ţi spun. De exemplu, „ce părere aveţi despre faptul că românii s-au prostit?” nu e o întrebare, e o afirmaţie.

Şi mă pui pe mine să ţi-o susţin. Deasemea, cred că trebuie să te ascult, cu mare atenţie, tu cel care vorbeşti în faţa mea. Recunosc că eu şi caut spaţii goale, e o parte din mine care sesizează neregularităţi, greşeli, paternuri care nu se încheagă bine şi acolo reacţionez imediat.

Cam asta ar fi politeţea. Să-ţi trimit un sms şi să-l semnez, să nu presupun că ştii neaparat cine sunt, să-ţi dau call-back chiar dacă e număr necunoscut, să răspund la toate telefoanele. Nu pot să înţeleg de ce să ai sute de telefoane şi să răspunzi doar la numerele pe care le cunoşti. Şi să nu minţi. Iar dacă adevărul este îngrozitor, mai bine nu zici, decât să minţi.

Un top cinci al lucrurilor pe care nu le-ai face

Aş putea să-ţi spune lucrurile pe care nu aş vrea să le fac. Nu aş vrea să trădez, să-mi fie ruşine de mine, nu aş vrea să mint, nu aş vrea să fac compromisuri (mă situez de partea unor talibani cu care nu am de gând să am de-a face, ăia care urlă că nu au facut niciun compromis în viaţă lor.

E aberant, materia vie e rezultatul unui compromis. Mă refer la compromisuri care să doară) să nu fac lichelisme, să-mi pară rău dacă am făcut ceva, să încerc să repar. Nu sunt nişte mari chestii. Uite, mie îmi place să dau voie oamenilor să intre cu maşina în faţa mea, în trafic. Opresc coloana din spate, poftim.

Ce fac uneori şi nu aş vrea să fac, e când mă iau după ăia cu maşina şi încep să claxonez. Nu aş mai vrea, vreau să fiu un om echilibrat, liniştit, constant.

Ai cum?

Se poate. Trebuie să-ţi predici. Uneori stai şi te gândeşti, când îl vezi pe unul care face pipi pe stradă. Ce faci, opreşti sau mergi mai departe? M-aş cam opri. Şi adevărul ăsta, numele ziarului tău e atât de relativ. M-am dus la Cocoşatul să-mi iau mici. Vroiam să scriu pe tema asta.

Megastarul de televiziune, îmbrăcat opulent, într-o maşină luxoasă face stânga. În momentul ăla, pe partea cealaltă a drumului, sunt foarte mulţi oameni care se uită, iar pe partea asta, deodată, se izbeşte de maşină şi cade, lovit de maşină,  un băiat amărât de pe scuter. Lumea fuge ca să facă dreptate, văzând cu ochii lor că tocmai îl călcasem.

Dobitocul era beat, şi a căzut el pe partea lui de maşină, nu se vedea, dar asta era concluzia. Dacă oamenii aceia ar fi fost  chestionaţi cu detectorul de minciuni, ar fi spus adevărul, adevărul lor. E relativă povestea cu adevărul. Cum faci tu diferenţa, este din adevărul care s-a construit.

E „Adevărul” cu adevăratele adevăruri? A avut o misiune, a ştiut ce vrea, s-a ţinut aproape de ea, a încercat să fie coerent de-a lungul vremii, astfel încât oamenii să zică „băi, «Adevărul» sunt ăia care sunt cu adevărul”. Şi atunci, oamenii crezând în „Adevărul”, vor spune: „nu l-a lovit cu maşina”.

Dar iarăşi, unde e? Ăia care nu au văzut sau ăia care au văzut cu ochii lor? Norocul meu a fost că pe partea cealaltă a străzii, era o altă gaşcă care văzuse faza. Şi au spus ce-au văzut, că ăla a căzut. Dar putea să nu fie aşa, şi ceilalţi ar fi spus.. adevărul. Uite, asta aş vrea, să mă gândesc înainte. Sunt în stare să opresc la ăla care face pipi.

Şi dacă te-ai gândi?

Nu aş opri. E inutil, e un ţăran, îmi pierd timpul. Eu nu o să fiu mai deştept, el tot ţăran rămâne. Mă duc acasă, super cool, mă uit la televizor, nu văd pe nimeni. Nu am nevoie să bat baieţi care fac pipi pe stradă.

Ai ajuns la concluzia asta pentru că ai trecut prin atâtea sau este singurul adevăr valabil?

Dar eu am trecut prin atâtea şi tot prin atâtea o să trec. Am venit fără nicio pilă de nicăieri, am făcut meseria asta de la zero. Pe spatele acestui nume antipatic, asumându-mi sută la sută persoana, am mers înainte. Nu am dat înapoi în faţa nimănui, niciodată.

Aşa că nu am ce să fac, decât tot aia. Tot ce am făcut, am făcut cu foarte mare plăcere. „lantul slăbiciunilor” şi analistul politic, şi entertainarul de la radio şi dj-ul de stradă, şi activistul sindical. Dar când plăcerea dispare..

Perioada de care îţi este cel mai dor

Întotdeauna îţi este dor de adolescenţă. Nu ai cum să nu o regreţi. E un cocktail chimic care îţi produce trăiri unice. Cel mai frumos moment, în ’89. Eu pot să spun cu mâna pe inimă că am trăit în rai, căci el există. În ’90, undeva sus, pe Magheru, cu un prieten şi senzaţia de care-mi aduc aminte şi acum „Băi Mircea, băi, intră istoria în noi ca o locomotivă, băi”.

Nimeni nu e bun niciodată în ţara asta, şi România nu este o ţară care să existe pentru cetăţenii ei decât în viitor. Nici generaţia ta nu e bună, poate următoarea. Din cauza asta, netrebnicii ne fură azi din buzunare, spunându-ne că mâine ne va fi rău. Dacă voi acceptaţi asta, eu nu, eu mă extrag din societate. Eu mă duc la clinici private, îmi ţin copiii la şcoli particulare, îmi fac concediile în străinătate, mă detaşez de această realitate cât pot mai mult.

Revoluţia din România nu s-a încheiat, pentru că nu atins destinul. Este sfidător şi sforăitor ca oameni de calibrul lui Adrian Păunescu să ne dea lecţii de moralitate. Un afiş pe care scria „Dan Voiculescu poate multe”. Doamne fereşte! Să vezi ce poate. Nu vreau! Toţi aceşti cetăţeni faţă de care nu am admiraţie, ale căror competenţe nu le respect, sunt oameni inculţi, nepoliticoşi, prost crescuţi, murdari şi pentru asta e de ajuns să vorbeşti cu cameristele de la Hotel Bucureşti.

Mi-au trecut toţi prin mână, eu sunt la per tu cu toti preşedinţii României, mai puţin cu Iliescu. Ar trebui să zic ce şmecher sunt eu? Dar nu înseamnă nimic. E banal ce spun, îngrozitor de banal, sunt doar şacali, e doar putere, sunt doar patru ani, doar supravieţuire, doar mâncare, nimic altceva.

Eu vroiam să fac o emisiune politică în care să nu vorbesc politică cu aceşti oameni, în care să vorbesc filme, cărţi, gagici, maşinuţe, haine, orice altceva în afara de domeniul lor de competenţă. Pentru că ăla nu e un domeniu de competenţă, e un domeniu de talent, şi atunci care sunt celelalte pe care le ai?

Ai umor? Îţi place Rihanna? Ce părere ai despre Disturbia? Nu se poate face o emisiune de genul acesta în România din două motive. Pentru că ei nu vor niciodată, sunt nişte maşini vorbitoare şi pentru că-s proşti. Foarte puţini dintre ei ar putea susţine o conversaţie la nivelul acesta, pentru că nu au marfă.

Trebuie să fie cineva cu care ai putea, totuşi

Cu Razvan Ungureanu, de exemplu. Am avut o emisiune foarte mişto când l-am avut invitat.

Este vorba de ura românilor împotriva propriilor valori, isteria şi furia. Câtă micime sufletească şi rea intenţie îţi trebuie ca să faci din cazul ICR un caz? Cum să vorbeşti despre ceva ce nu e şi să urli pe tema asta? Dar v-aţi trezit critici de artă? Marţafoilor! În acelaşi timp, cum vă permiteţi să le daţi amendă?

În libertatea cuvântului, a presei, atâtea prostii. Nu poţi să auzi un ofiţer SS care să spună că evreii sunt minunaţi. Nu poţi, nu merge, nu funcţionează. Nu poţi să auzi un liberal care să spună bine că i-au bătut pe aia cu manifestaţiile. Iarăşi, nu merge.