Cultura şi Educaţia - vot de neîncredere?

Câtă încredere mai au românii în Cultură sau Educaţie, după toate scandalurile din ultima vreme?

Sondaje despre încrederea în Cultură şi în Educaţie sunt rare. Mai frecvente sunt sondajele despre încrederea în Politicieni, Armată, Biserică, Primari etc. Cum poţi formula întrebarea astfel încât să poţi măsura nivelul de încredere a beneficiarilor atunci când e vorba de Cultură şi Educaţie?

Beneficiarii pot fi sensibilizaţi doar atunci când e vorba de “scandaluri”. Câteva fapte recente pot fi puse în contextul unei neîncrederi crescânde în funcţionarea şi administrarea celor două domenii.

Să ne jignim valorile. Institutul Cultural Român (I.C.R.) ţine afişul mediatic negativ de mai multe luni de zile, totul culminând - până acum - cu participarea sau refuzul participării scriitorilor români de frunte la Salonul de carte de la Paris unde România este invitată de onoare. Nu vreau să insist asupra faptului că, pentru a se ajunge la materializarea acestui statut al ţării noastre acolo, fosta conducere a I.C.R. a fost cea care a iniţiat şi consolidat demersurile necesare. Actuala conducere le-a finalizat. Nu vreau să comentez, au făcut-o alţii, noua “viziune” privind promovarea culturii române în străinătate şi în…România. Încerc să înţeleg cum s-a ajuns ca, în acest an, imaginea culturii române în străinătate să fie terenul unor exerciţii de politică/politică culturală care au dus la absenţa unor autori, creatori, intelectuali esenţiali pentru dezvoltarea noastră culturală.

Cultura mea din România mea. Nu cred că preşedintele ţării e la originea succesului, a recunoaşterii internaţionale a acestor importanţi intelectuali români. Cum, la fel, nu cred că preşedintele I.C.R. a reuşit să mobilizeze o reprezentare memorabilă a culturii române la Paris prin - aşa cum a procedat, de fapt - favorizarea discursului de excludere. Luările de poziţiei ale domniei sale nu sunt în ordinea evitării “scandalului”, cum îl denumeşte prost inspirat dl. prim-ministru, ci în ordinea unei bicisnice viziuni culturale care îl conduce inexorabil nu numai spre corodarea rapidă a propriului său prestigiu intelectual, ci, mai grav, spre aceea a culturii naţionale. M-ar fi bucurat ca dl. preşedinte al I.C.R. să poată determina ca la Paris să fie prezenţi şi cei care, cu câteva zile înainte, au declinat invitaţia, fie a I.C.R., fie a partenerului francez. Ar fi putut s-o facă dacă nu jignea un autor, dacă nu acuza pe un altul de minciună etc. Ce demnitar este acela care procedează în acest fel?

Cum serveşte dl.preşedinte al I.C.R. cultura română în secolul 21? Cum poate comanditarul său politic să accepte o astfel de anomalie gravă? Câtă încredere poţi avea în Cultură, în gestionarii ei, în funcţionarea ei normală, când se petrec astfel de lucruri? Ultima eroare privind ne/eligibilitatea proiectelor culturale e semnificativă. Criteriul eligibilităţii priveşte conţinutul, nu forma (prezentarea dosarului complet; poate dosarul are o idee foarte bună, nu îl declari neeligibil, ci semnalezi operatorului cultural care l-a depus să remedieze rapid omisiunea).

Dar, iată, doi operatori culturali “neeligibili” au protestat şi au devenit repede “parteneri strategici”, primind deja o finanţare consistentă. Nu erau “strategici” de la început? Ce se întâmplă cu ceilalţi operatori culturali care află acum că poţi fi “partener strategic” al I.C.R.? Dacă instituţia şi-a propus să promoveze cultura română şi în România, prin înfiinţarea multelor filiale din ţară, cum se face că aceşti parteneri strategici nu au funcţionat ca atare de la început? Atribuţiile I.C.R. în această privinţă sunt clar delimitate de cele ale Ministerului Culturii care gestionează adminstrativ cultura română? Pretinzând că readuce lucrurile la normalitate, după “dezastrul” creat de conducerea anterioară, I.C.R. provoacă, din păcate, “răni” adânci în cultura naţională. După un timp se vor transforma în “cicatrice”, cum ar formula dl. prim-ministru…care adună cicatrice după cicatrice. Domnia sa o spune.

O cicatrice, două cicatrice. A fost mai întâi cea legată de demiterea preşedintelui, apoi cea legată de plagiat. Alaltăieri, Ministerul Educaţiei, somat de ziarul “Gândul”, face clar că dl. prim-ministru nu a plagiat şi că poate reţine titlul de doctor în Drept. Răspunsul e mai interesant nu prin asta, ci prin faptul că Universităţii din Bucureşti, cea care i-a acordat titlul de doctor, ministerul nu-i recunoaşte competenţa prin care, anul trecut, analizase şi stabilise fără dubiu, la vederea opiniei publice româneşti şi internaţionale, infracţiunea ştiinţifică a candidatului din 2003 la titlul de doctor în drept. De ce? Pentru că dl. prim-ministru beneficiază de prevederile Legii 206 din 2004, art.42 unde, prin exceptare, demnitarii nu pot fi suspuşi expertizării în caz de plagiat decât de către Consiliul Naţional de Etică (C.N.E.), subordonat Ministerului Educaţiei, şi bugetat din bani publici. De ce fac excepţie demnitarii de la cercetarea infracţiunilor lor academice? De ce nu îşi iau ei doctoratul, dacă sunt deasupra celorlalţi, în şcoli doctorale speciale? De ce o universitate care acordă titlul nu îl poate şi retrage când infracţiunea ştiinţifică a fost dovedită? Ce se întâmplă cu autonomia universitară în această situaţie?

Dar dacă dl. prim-ministru nu a plagiat, atunci cum se numeşte ceea ce a făcut?  Raportul C.N.E nu ne spune. A spus că nu e plagiat. Numai a spus, dar nu a argumentat, cum spune chiar regulamentul său. Cele peste o sută de pagini incriminate din teza doctorandului nu au fost public puse faţă în faţă cu sursele de unde au fost preluate ilicit. Ridicolul e imens cu atât mai mult cu cât în acelaşi regulament apare definiţia plagiatului (art.4,lit.d) care se potriveşte ca mănuşa peste cazul în speţă!

Dacă ne amintim, zilele trecute, o modificare propusă de un grup de parlamentari din Camera Deputaţilor modifică problema: plagiatul nu mai e în zona universitară, ci la judecătorie. Cu alte cuvinte, universitatea e bună să acorde titlul de doctor, dar dacă l-a dat greşit cui nu a fost corect, trebuie să meargă în instanţă pentru a-i retrage titlul incorectului. Plagiatul în instanţă e în situaţia în care există o parte vătămată, cel căruia i s-a furat depune plângerea şi cere daune. Care e competenţa instanţei aici? Universitatea din Bucureşti a constatat, prin propria Comisie de Etică, faptul copierii fizice ilicite a peste o sută de pagini de text, fără atribuirea corectă a surselor, dar a şi solicitat experţi independenţi, din străinătate, care au confirmat acelaşi lucru. Acum pare de prisos să mai explicăm. Ca şi în cazul I.C.R., centrul de comandă funcţionează impecabil. Dar mediul academic a fost mai vulnerabilizat ca urmare a situaţiei create. Cicatricea încă nu e căci rămâne o rană deschisă. Cicatricea i-a apărut numai domnului prim-ministru. Pentru mult mai puţin, miniştri sau un preşedinte de ţară (alte ţări) şi-au dat fie demisia, fie au rămas fără titlu. Au plecat cu cicatrice cu tot.

Nu îl înţeleg pe dl. prim-ministru. Poate nu crede că a greşit. Poate crede, cum a afirmat, că totul e politic. O fi, dar fapta rămâne. De ce nu ne convinge că a procedat corect. Poate pentru că nu dă doi bani pe toată povestea?

Dar cicatricele sunt de două feluri: cele pe care le arăţi, după ce ai câştigat o luptă (dreaptă!?), şi cele pe care le ascunzi pentru că îţi e ruşine de ele. Când ele sunt menţionate public uneori ai senzaţia de ireal. Tristeţea primului ministru e evidentă în chestiunea plagiatului. Dar…iată, ultimul sondaj e mai zâmbitor, optimist chiar în ce-l priveşte. Normal. Sondajele nu sunt pe corectitudine, pe cicatrice. Ci pe…încredere!