Sindromul „Bolintineanu”, începutul sfârşitului: „The Tipping Point”

Malcolm Gladwell: The Tipping Point - How Little Things Can Make a Big Difference (2001)

În conştiinţa publică, vara 2013 va marca începutul necesarei despărţiri de sechelele comunistoide ale şcolii ca sistem în România. După oglinda necruţătoare a rezultatelor ultimilor trei ani de bacalaureat, care au dovedit în fapt falimentul public al stării curente din fibra profundă a învăţământului preuniversitar, testul roşu de turnesol a fost pecetluit, fără putinţă de tăgadă, într-un liceu de cartier din sectorul “care este".

Prin implicarea consistentă a jurnaliştilor (felicitări, Sorina Matei, pentru excepţionala prestaţie profesională de ieri!), dar şi beneficiind de contribuţia instituţiilor cu atribuţii în informaţii şi anticorupţie – demers perfect justificat, în opinia mea, dată fiind gravitatea excepţională a sindromului, ca ameninţare directă la siguranţa naţională (absolvenţi inepţi ai şcolii de azi, posibili conducători inepţi ai României de mâine; am detaliat tema aici.

Viesparul de impostură şi incompetenţă clădit pe interese, inclusiv politice, care nu au cea mai vagă tangenţă cu educaţia a fost expus brusc în lumina crudă a reflectoarelor publice. Printr-un necesar contrast de transformare a unei probleme endemice în oportunitate strategică, Bac-ul 2013 a probat fără putinţă de tăgadă necesitatea istorică a închiderii definitive a acestui capitol al învăţământului preuniversitar şi a schimbării paradigmei educaţiei în România, făcând loc larg unui sistem educaţional pentru secolul XXI, clădit pe valorile veacului în care am păşit deja de paisperezece ani buni, dar şi pe tot ce a însemnat valoros în istorie şcoala românească adevărată, cea de care nu ne e ruşine ca naţie, care ne face mândri de ţara în care trăim şi prin care, ca popor, ne-am ridicat fruntea din ţărână spre lumină.

Sunt 50 de ani de duplicitate comunistă şi încă 23 de ani de ape tulburi în societate şi în educaţie, adunaţi otrăvitor şi fără noimă în această clipă fatidică “Bolintineanu”, în care ineptocraţia şi-a etalat agresiv toată splendoarea sa letală. Răul este adânc, sistemic – poate mai profund decât ni-l putem imagina. Iar vindecarea – îndelungă, dureroasă, dar perfect posibilă. Acum e începutul sfârşitului unei lumi încremenite într-un proiect educaţional care şi-a împlinit de mult menirea şi are a merge, urgent, în adâncul istoriei.

Şi tot acum e începutul ieşirii noastre din negare: România secolului XXI are nevoie de şcoala secolului XXI.

România pe bune începe cu Şcoala pe bune.