Dan Grigore, pianist: „La Şcoala de Muzică n-au vrut să mă primească“

adevarul

Publicat: 23.03.2012 20:00

Ultima actualizare: 08.08.2022 22:16

Întâlnirea pentru interviu a avut loc în locuinţa artistului

Dan Grigore se amuză copios amintindu-şi cum i-a fost refuzată înscrierea în gimnaziu la o şcoală de muzică ce se bucura de toate aprobările autorităţilor comuniste. Marele pianist şi-a încheiat până la urmă studiile preuniversitare la Liceul „Uzinei Chimice Vulcan“.

Bunicul i-a fost închis din motive politice; tatăl s-a trezit în postura de profesor al lui Nicolae Ceauşescu; el însuşi a avut nenumărate probleme cu Securitatea pentru că a refuzat să îl susţină pe acelaşi Ceauşescu.

Când era student, a provocat anularea unui concurs la pian pe muzica lui Rahmaninov, în fostul Leningrad, „pentru că ruşii nu aveau contracandidat". Îşi preţuieşte şi acum profesorii care i-au cultivat gustul de a face ce-i plăcea fără aştepte neapărat o recompensă.

Abia demisionat din Consiliul Naţional al Audiovizualului, Dan Grigore îi sfătuieşte pe părinţi să renunţe la televizorul care a devenit „un adjuvant" în supravegherea copiilor şi să le citească mai bine poveşti.

„Weekend Adevărul": Cum sunteţi născut în 1943, aţi început şcoala undeva în 1949-1950, în plină epocă stalinistă. Ce vă mai amintiţi din perioada aceea?

Dan Grigore: Multe lucruri, cum tovarăşul Stalin era părintele tuturor copiilor şi tuturor popoarelor. Când am fost dus să-i cânt unei profesoare celebre de pian din perioada aceea (profesoară la Conservator) şi i-am cântat compoziţii de-ale mele, ea m-a întrebat cât se poate de pătrunsă ideologic: „Dar pentru tovarăşul Stalin, părintele tuturor copiilor, ai scris o compoziţie?" Şi eu, sigur, m-am simţit cu musca pe căciulă, nu-i scrisesem nimic tovarăşului Stalin!

Poza de pe „diploma de maturitate“ a absolventului de liceu Dan Grigore

Altfel, cum a fost copilăria? În ce cartier?

În Drumul Sării, un cartier de locuinţe ieftine (aşa se chema pe vremea aceea), locuinţe ieftine făcute pentru ofiţeri. Tatăl meu a fost pilot, profesor de aviaţie şi ofiţer de modă veche. Aceste case s-au construit chiar înainte de război... Cutremurul din 1940 a prins aceste case în stadiul de „roşu", încă nu erau gata. Şi părinţii mei, care stăteau undeva într-o cameră, în imensa clădire a Şcolii de Război, actuala Academie Militară, s-au repezit pe jos până în cartierul Drumul Sării, ca să vadă ce s-a întâmplat cu casa. Şi au găsit-o intactă şi intactă a fost şi la cutremurul din 1977: lor le-a căzut o ţiglă de pe casă, atât.

Au avut noroc şi probabil era şi bine făcută.

Sunt case foarte bine făcute, există şi acum... Ai mei au vândut-o demult, aşa că e modificată, mărită... Nu mai ştiu, nu am mai trecut demult pe acolo. În orice caz, străzile mi se par mai mici acum, faţă de copilăria mea, în care dădeam fuga de la studiu, de la pian, când aveam dreptul la o pauză, dădeam fuga pe stradă sau până la colţ, ca să bat puţin mingea.

A, ce frumos! Deci aţi bătut mingea pe maidan, cum se spune...

Da, cum să nu, o bat şi acum! Uneori am chiulit de la studiu ca să fac şi puţină mişcare.

Dar pasiunea pentru muzică, cum a început? Legenda spune că aţi primit primele lecţii de la mama dumneavoastră, pe la 3 ani...

Am început cumva singur, de fapt. Văzând că ce se aude este coerent şi frumos, mama a intervenit... Dar primele au fost un fel de compoziţii. Era, de exemplu, un vals doar pe clape albe, ca să fie mai uşor, probabil. Nu ştiam mare lucru, dar m-am jucat mult cu pianul, care nu era pentru mine decât o mare jucărie, şi compoziţiile au continuat. Şi de-abia pe la 4 ani a început să mă înveţe mama notele... Pe grătarul de la baie cu vârful piciorului: „Aici e fa, aici e mi" şi m-a învăţat Imnul Regal. De-abia învăţat, Imnul Regal a devenit caduc, pentru că oficial nu mai existam ca regat. Şi atunci mama, după ce m-a învăţat, mi-a spus să nu îl cânt niciodată, „că-i nenorocire, facem puşcărie pentru asta"!

Şi atunci cum aţi trăit în şcoală învăţarea obligatorie a noului imn comunist?

Nu am învăţat imnul comunist, nu ştiu datorită căror împrejurări, dar nu l-am învăţat niciodată! Ştiu că a trebuit să depun un jurământ când m-au făcut pionier şi eu n-am ştiut formula exactă a jurământului... Îl rugasem pe tata să scrie câteva fraze şi, când m-am dus la şcoală, învăţătorul a râs, pentru că nu avea nicio legătură cu jurământul pe care trebuiau să-l depună pionierii. Am făcut destule gafe la şcoală, pentru că eu auzeam în casă alte lucruri decât te obliga şcoala să înveţi. De exemplu, într-o lecţie am spus despre Ana Pauker că are o singură ureche şi a ieşit ca un fel de... că „e într-o ureche". Şi învăţătorul s-a speriat îngrozitor şi şoptea: „Taci din gură! Taci din gură! Tovarăşa Ana Pauker a suferit, a avut un accident... Da, copii, să învăţaţi despre Ana Pauker..." Eu auzeam acasă tot soiul de bancuri şi despre Stalin, şi despre Ana Pauker, mai veneau prieteni de-ai mamei şi de-ai tatălui meu, care încă mai aveau încredere şi curaj, în anumite situaţii şi în anumite cercuri, familii, să cârtească, să spună bancuri... Erau vremuri foarte amestecate. Oamenii intrau în puşcărie, au murit oameni şi au făcut puşcărie cruntă, pentru că citeau Platon sau Kant, de exemplu. Au murit pentru turnătorii, nebazate pe fapte reale. „Cutare a spus că nu ştiu ce, că regimul ăsta..." La zdup cu el! Iar în perioada aceea eu învăţam la şcoală despre atotputernicia geniului sovietic: toate invenţiile erau sovietice, toate bunătăţile lumii erau inventate şi aruncate cu generozitate în lumea largă de poporul sovietic..

Tânărul pianist (în stânga), lângă maestrulMihail Jora,mama unui prieten şi mama sa

Ce complicat...

În acelaşi timp, acasă aveam un frate al mamei închis politic, pentru că fusese şofer la Siguranţă. Bunicul meu a fost, la un moment dat, închis politic pentru că a fost ziarist, înainte de război, şi pentru că a fost ţărănist şi prieten cu Mihalache (n.r. - Ion Mihalache). Mai rău, a aruncat o scrisoare la Ambasada Americană, peste gard... A găsit-o cineva care a făcut curăţenie în curte şi imediat l-au umflat. Familia a vrut să-l salveze, încercând o mutare a cazului pe lipsă de discernământ şi pe incapacitate de a răspunde de faptele lui. El s-a apărat ferm şi foarte precis: a spus că-şi asumă absolut tot ce a făcut. Şi a primit vreo opt ani de puşcărie grea, din care a făcut aproape patru... Dar a trăit până la 98 de ani. Şi ca să ilustrăm talentul poporului român de a se lăsa păcălit de tot soiul de împrejurări: el fusese închis politic, deci cu pierderea unor drepturi cetăţeneşti, printre care şi pensia... Dar pentru că a trăit la televizor momentul '68, cu Nea Nicu în balconul din Piaţa Palatului (n.r. - discursul din 21 august 1968 prin care Nicolae Ceauşescu a condamnat intervenţia trupelor ţărilor din Pactul de la Varşovia împotriva Cehoslovaciei), el i-a scris, entuziasmat, o scrisoare lui Ceauşescu. Un bătrân entuziasmat că a văzut cum cineva le-a zis-o sovieticilor! Şi l-a comparat pe Ceauşescu cu oameni de stat din istoria neamului, lucru care, se pare, era extrem de aproape de sufletul lui Nea Nicu...! Adora să fie comparat cu tot felul de domnitori, şi după aceea am şi văzut cu ochii noştri spectacolele de mare montare pe care le-a gustat din plin... Şi a dat ordin, după ce a primit această scrisoare, ca bătrânul fost deţinut politic să-şi primească înapoi pensia! Plus toţi banii, retroactiv! Şi a ajuns bunicul meu un tip cu bani! Şi era aşa de drăguţ, mă invita la restaurant, la Restaurantul Gării - îmi plăceau mie acolo nişte chiftele şi nişte ciorbe - mă invita şi spunea „Nepoate, hai să te invit astăzi la Restaurantul Gării la un vin şi la o ciorbă şi la nişte pârjoale bune, cum îţi plac ţie!"

Bunicii sunt foarte importanţi...

Da, şi bunicul meu îmi spunea poveşti... Dar şi tata îmi spunea poveşti, toată lumea îmi citea... În plus, aveam şi o memorie prodigioasă, şi le ţineam minte şi pe urmă le spuneam eu, adăugând şi interpretare... Şi la un moment dat ajunsesem să terorizez musafirii familiei, pentru că, pe parcursul vizitei, trebuia să intervină şi numărul meu de atracţie: „Să vă spun nişte poveşti!". Pe urmă, mai târziu, am început să fac şi spectacole de teatru, după ce am văzut „O scrisoare pierdută", spectacolul lui Sică Alexandrescu de la Teatrul Naţional...

Nu se poate!

Cred că aveam 5 sau 6 ani... Am început şi să vând bilete: mă băgam sub masă, acolo era casa de bilete! Vindeam bilete şi după aceea ţineam zeci de minute Actul I, Actul II, trăgeam cortina, ştiam şi indicaţii de regie... Unii se distrau, alţii nu mai veneau pe la noi (râde)... Ştiam o mulţime de poezii pe dinafară şi, chiar dacă nu ştiam bine notele, învăţam după ureche ce auzeam la radio... Iar primul cântec pe care l-am cântat la pian, aşa cum am putut, cu un deget, două, e celebru şi acum: „Du-mă acasă, măi tramvai!". Acesta a fost primul cântec pe care l-am auzit la radio şi l-am putut pune pe clape, reproducând - ai mei spuneau că nici nu pronunţam bine versurile, stâlceam cuvintele, eram foarte mic... Să fi avut 3-4 ani, nu mai ştiu exact, dar îmi amintesc că după aceea am început să compun nişte mici piese, care încercau să reproducă muzical scene şi poveşti. A fost, de exemplu, Scufiţa Roşie, pe care o cântam cu inserţii de text, că trebuia să mă opresc şi să spun „Acum vine cutare..." Iar după aceea urma ilustraţia muzicală, musafirii fiind, inevitabil, victime inocente...

În şcoală ce vă plăcea?

Foarte mult, Limba română, dar şi Matematica... Unii colegi ai tatălui meu şi chiar tatăl meu, cu care mai făceam lecţii de Matematică, îmi spuneau că aş avea talent, dar eu nu credeam în chestia asta (zâmbeşte). Istoria nu mi-a plăcut deloc, pentru că istoria de atunci se făcea cu o teorie marxistă care îmi anula mie orice fel de plăcere: se nega complet rolul personalităţilor în istorie. Din punct de vedere marxist, istoria era rezultatul unor confruntări între forţe sociale, între relaţiile sociale şi relaţiile de producţie. Adică era o întreagă ştiinţă care anula complet toată seva şi poezia şi, în acelaşi timp, drama care este istoria. Şi am respins instinctiv acest determinism marxist... Mi-au plăcut foarte mult Chimia, foarte mult Fizica, adoram Geografia şi mă jucam de-a Geografia pe un atlas imens nemţesc pe care îl mai am şi acum, inventând cu un prieten de vârsta mea diverse aventuri pe mări şi oceane.

Jules Verne avea şi el ceva de-a face?

Avea şi el, sigur că da. Şi puneam compasul şi măsuram şi făceam tot felul de calcule şi îmi imaginam peripeţii...

Limbile străine trebuie să vă fi plăcut, vorbiţi mai multe, nu?

Nu, vorbesc binişor spre bine franceză - bine, francezii spun că vorbesc perfect, dar eu sunt mai puţin mândru - rusă, pentru că am stat acolo doi ani la Conservatorul din Sankt Petersburg şi am avut şi mulţi prieteni, puţină germană şi foarte, foarte puţină engleză...Dar la şcoală nu am învăţat nicio limbă străină. Se făcea doar rusa, dar degeaba, nimeni nu învăţa nimic!

Cum a fost liceul?

De fapt, din clasa a V-a inclusiv, eu nu am mai făcut şcoală la zi. Mai întâi am fost respins la Şcoala de Muzică, n-au vrut să mă primească. Nu mai ţin minte exact cum a fost, dar am dat nişte probe şi m-au respins. Nu mai ştiu mare lucru - cine a fost, cum s-a întâmplat - a fost un necaz pe care l-am şters din minte. Aşa că am făcut mai întâi şcoală la fără frecvenţă, la recomandarea profesorului meu, Mihail Jora, cu care studiam Armonia şi Compoziţia. În clasa a XI-a, ultima clasă - că pe-atunci liceul avea doar 11 clase, secţia de fără frecvenţă s-a desfiinţat, aşa că a trebuit să mă înscriu la seral. Am făcut ultima clasă la seral şi sunt absolventul de 11 clase al Şcolii Serale a Uzinelor Vulcan. (râde copios)

"Într-o lecţie am spus despre Ana Pauker că are o singură ureche şi a ieşit ca un fel de... că «e într-o ureche». Şi învăţătorul s-a speriat îngrozitor şi şoptea: «Taci din gură!»."

"Învăţam la şcoală despre atotputernicia geniului sovietic: toate invenţiile erau sovietice, toate bunătăţile lumii erau inventate şi aruncate cu generozitate în lumea largă de poporul sovietic..."

"Primul cântec pe care l-am cântat la pian, aşa cum am putut, cu un deget, două, e celebru şi acum: «Du-mă acasă, măi tramvai!»."

"Tovarăşul Stalin era părintele tuturor copiilor şi tuturor popoarelor."

„Tatăl meu îl avusese pe Ceauşescu elev la Academia Militară"

„Weekend Adevărul": Cum aţi trăit evenimentele vremii, schimbarea numelui ţării, de pildă?

Dan Grigore: Întâi să vă spun cum am trăit decapitarea ţării, momentul în care ţara n-a mai fost monarhie constituţională, din '47... Este una din primele scene de viaţă pe care mi le-aduc aminte, scena tristeţii din familia mea. Starea pe care o trăiau părinţii mei era atât de violentă, atât de profundă, încât mi s-a imprimat şi mie. Ei sigur că se căzneau, săracii, să nu schimbe prea multe vorbe între ei, ca să nu le aud şi să-mi rămână, să mă impresioneze sau să le spun pe urmă, cred că mă protejau. Dar ţin minte că era o tristeţe uriaşă şi am simţit pentru prima oară ce înseamnă doliul: doliul sufletesc, nu acesta drapat. Mama mea plângea, tatăl meu încerca să-şi facă curaj, el ca vechi ofiţer de carieră nu prea avea motive să fie curajos, pentru că puteau să urmeze clipe foarte grele. La câteva zile după asta, l-am auzit spunând: „Doamne, ce noroc am avut! Am scăpat!" Îi spunea mamei. „Am scăpat de completul de judecată!" Era completul de judecată al lui Antonescu (n.r. - Ion Antonescu) şi el se bucura că nu urma să facă parte din acest complet... În şcoală nu se vorbea despre lucrurile acestea, bineînţeles, acolo erau tabu, dar acasă se mai scăpau diverse vorbe. Apoi am trăit în această ilegitimitate generalizată. Am trăit fenomene ca arestarea soţiei maestrului Jora, eminentul compozitor, profesorul meu (din păcate mult prea puţin cântat) şi invalid de război, doar pe motivul că era sora fostului ministru de Externe Grigore Gafencu, care vorbea la Europa Liberă, spunând lucruri care nu picau bine regimului comunist din România.

Îngrozitor!

Deci am văzut şi lucrurile acestea, pe lângă faptul că familia mea a avut victime în puşcării, la Canal (n.r. - Canalul Dunăre-Marea Neagră) şi-aşa mai departe, am văzut cum şi o persoană, de o distincţie rară şi de o eleganţă şi de o bunătate extraordinare, a fost arestată pentru că era sora cuiva. Am mai văzut lucruri din acestea. Mi-aduc aminte de o scenă la unul din recitalele mele, unul din primele, dacă nu chiar primul recital de la Sala Dalles. A venit un domn foarte bine îmbrăcat, cu un sacou crem şi cu papion, şi mi-a spus: „Tinere, îţi prevăd un mare viitor!" Era Păstorel Teodoreanu. Făcuse puşcărie - pentru nişte epigrame - şi ieşise. Aşa era atunci, se făcea puşcărie pentru epigrame, pentru turnătorii ale altora, ca să-ţi ocupe locul sau ca să-ţi ia casa, au fost oameni băgaţi în puşcărie, pentru că li s-a râvnit casa!

Astea sunt lucruri pe care, din păcate, copiii noştri nu le află din şcoală. Cum ar trebui introdusă cumva informaţia aceasta în cursurile lor?

Aşa cum este, fără niciun fel de edulcorări sau de îngroşări! Eu cred că o ţară care nu-şi respectă propria memorie, care nu şi-o cultivă, nu poate să îşi clădească o adevărată civilizaţie. O civilizaţie clădită pe un sistem fără memorie nu cred că funcţionează. De fapt, cineva spunea mai demult că o civilizaţie este examenul de maturitate al unei culturi. O cultură, dacă nu produce o adevărată civilizaţie, e o cultură slabă, destul de pipernicită. Mă gândesc acum la cum s-a întâmplat schimbarea lui Ceauşescu după moartea lui Dej, şi îmi aduc aminte că eram la televizor cu tatăl meu şi vedeam ceremonia solemnă din faţa Palatului fost Regal, care devenise Palatul Consiliului de Stat, la care, printre alţii, a vorbit şi Ceauşescu. Mai toţi au plâns, au scos batistele, unii au vărsat lacrimi de crocodil, alţii lacrimi aproape autentice, şi, văzându-l pe Ceauşescu, care era clar desemnat sau urmaşul lui Dej, i-am spus tatălui meu că acesta are idei puţine, dar fixe, şi că va fi mai rău cu el decât pe vremea lui Dej.

În recitalul de pe 20 martie 2008, cu prilejul inaugurării pianului Steinway, la Muzeul George Enescu din Bucureşti

Dar a fost o perioadă totuşi când lucrurile păreau că merg mai bine...

A fost, e adevărat. Şi tatăl meu mi-a spus: „Dar de ce?" Tatăl meu îl avusese pe Ceauşescu elev la Academia Militară. Era, cum ar zice istoria sovietică, un fel de comisar politic al Armatei. Deci Ceauşescu a fost locţiitorul politic al ministrului Forţelor Armate. În această calitate, a fost imediat avansat la gradul de general, avea grad de general de armată. Şi în această calitate a trebuit să facă nişte stagii de cursuri militare, printre care un curs de Tactică şi de Aviaţie, cu tatăl meu, care era şeful catedrei de la Academia Militară, pe care îl păstraseră, având nevoie de competenţa lui. Tata le-a făcut facultatea, le-a pus-o la punct, a citit toată ideologia militară sovietică. Mi-aduc aminte că studia noaptea până târziu, dimineaţa era cu ochii scoşi din cap de atâta efort şi umplea caietele cu notiţe... Şi după ce s-au folosit de tatăl meu, prin anii 1955-1958, nu mai ştiu, l-au aruncat pe motiv de incompetenţă. Şi culmea, paradoxul mioritic este că nimeni dintre români n-a luat o poziţie ca să-l apere pe el. Singurul care l-a apărat, şi cu o oarecare eficienţă, a fost consilierul sovietic, care a spus că nu poate fi scos afară un ofiţer atât de competent pe motiv de incompetenţă. Şi a făcut un memoriu, s-a dus la Ministerul Forţelor Armate şi a obţinut prelungirea funcţiei lui în Academie cu circa un an de zile, până când a ieşit o lege de pensii mai favorabilă. Dar să revenim la scenă: şi-i spun tatălui meu (care-l avusese elev şi îl aprecia, cu toate că era neinstruit, complet neinstruit, pentru mintea ascuţită şi rapidă): „O avea minte, dar are idei puţine, dar fixe. O să ne facă viaţa un calvar". „Păi cum?" El îmi povestise că Ceauşescu fusese invitat odată la un fel de chermeză a ofiţerilor de rang înalt din Academia Militară, alături de Leontin Sălăjan şi alţii. Şi Ceauşescu a stat cu suita lui, erau vreo patru-cinci cu el, a stat la masă, n-a băut nimic în afară de apă minerală, a ciugulit foarte puţin, iar la nouă şi jumătate a plecat. S-a ridicat şi a plecat. Sălăjan a rămas cu ofiţerii, a cântat romanţe, a pus acordeonistul să cânte nu-ştiu-ce de pe vremea războiului... Tata îmi spunea că acesta era un om normal, iar Ceauşescu... sigur, nu-i puteai reproşa nimic, a fost impecabil, a stat până la 9 şi jumătate, pac! şi a plecat. „Ştii ce va face ăsta?", i-am spus. A dracului gură am avut! „Ăsta la 9 şi jumătate ne va închide restaurantele, va închide totul şi, pentru că el se culcă devreme, va vrea ca toate luminile din casele oamenilor să se stingă devreme!" Şi în câţiva ani am ajuns la această performanţă. I-aduceam aminte tatălui meu: „Ai văzut?" „Lasă-mă!", îmi răspundea...

Eraţi deja student când purtaţi discuţia asta cu tatăl dumneavoastră. Povestiţi-mi despre admiterea la Conservator.
N-a fost o admitere. Profesoara mea de-atunci, Florica Musicescu, şi cu maestrul Jora au făcut o făcut o recomandare către Ministerul Învăţământului, care mi-a dat o bursă de studii în URSS. Eu voiam, şi am făcut demersuri, voiam să mă duc să studiez cu Aldo Ciccolini, pianist italian care trăieşte la Paris. El era modelul meu de a face muzică din perioada aceea. Şi m-am zbătut în dreapta şi în stânga, i-am convins şi pe ai mei, l-am convins şi pe maestrul Jora, am încercat, ministerul a spus „Nu". În schimb, la recomandarea domnişoarei Musicescu, am obţinut bursa la Leningrad. Şi am stat doi ani de zile din patru cât ar fi trebuit să stau, pentru că în 1964 a venit articolul lui Valev, privind alipirea unor provincii, din România şi Bulgaria, la spaţiul sovietic, care a produs o mare vâlvă aici. Eu, profitând că văzusem deja cu ce se mănâncă şcoala sovietică de pian, ascultasem multă muzică bună acolo, mulţi artişti mari din lumea întreagă, nu găseam că mai merită să cheltuiesc banii statului şi nici să rabd frigul şi foametea de acolo.

Dar cum era?

Era un cămin într-o clădire foarte veche, un cămin în care încălzirea era foarte precară, trebuia să ne ocupăm la începutul iernii să lipim hârtie peste geamuri, ca să nu intre frigul. Altfel, intra prin toate găurile şi fantele posibile... Aşa că lipeam cu hârtie toate geamurile şi lăsam numai sus o ferăstruică mică, un fel de oberliht, ca să putem aerisi din când în când camera. Apă caldă nu exista în cămin, trebuia să te speli pe dinţi sau pe corp cu apă rece. Eu mergeam aproape în fiecare zi, la ora 7 sau 8, la baia publică, dar şi când ieşeai de acolo, dădeai de gerul de -24, -25 de grade. Din fericire am fost rezistent şi n-am căzut la pat decât o dată. Dar, din păcate, foarte mulţi colegi de-ai mei români s-au îmbolnăvit şi au fost internaţi în spital, cu boli urâte. Eu am scăpat relativ bine.

Măcar studiul era în regulă...

Şi am făcut sport! Am făcut bazin de înot de minimum două ori pe săptămână. Am găsit un instructor care a găsit el însuşi că am calităţi şi m-a întrebat dacă nu vreau să mă facă sportiv de performanţă. Mi-a spus că se vede că nu ştiu să înot, dar că am nişte braţe şi nişte picioare şi că mă poate face un brasist. I-am zis că nu vreau, nu vreau deloc.

"A venit un domn foarte bine îmbrăcat, cu un sacou crem şi cu papion, şi mi-a spus: „Tinere, îţi prevăd un mare viitor!" Era Păstorel Teodoreanu. Făcuse puşcărie - pentru nişte epigrame - şi ieşise."

Dan Grigore pianist

„E o generaţie axată mai mult pe divertisment, pe distracţie"

Pentru că sunteţi şi profesor, conducător de masterclass, cum vi se par copiii de astăzi? Mai sunt talente, vă mai întâlniţi cu copii dotaţi, care promit?

Tehnic vorbind sunt mult, mult mai buni decât pe vremea mea. Tehnic, ca şi abilitate manuală, ca şi posibilitate de control a degetelor. Din punct de vedere cultural, majoritatea sunt mult sub limita admisibilă...

Cum se explică asta?

Şcoala! Pe urmă este încă un pericol, faptul că generaţia aceasta are, în România, parte de mulţi părinţi care folosesc televiziunea ca pe un adjuvant de supraveghere. Lasă copiii la televizor că ştiu că stau acolo şi ei îşi pot face treburile. Aşa că avem o generaţie care se uită la televizor din prima copilărie, şi din start pleacă cu un mare handicap în materie de lecturi, de răbdare... Aceşti copii au alt ritm, pleacă cu un ritm accelerat, care le şterge cumva, le inhibă cumva răbdarea de a aprofunda lucrurile, de a asimila anumite valori şi chiar le schimbă spectrul valorilor, după părerea mea. E o generaţie care este axată mai mult pe divertisment, pe distracţie... De exemplu, când eram eu puşti, aveam 13 sau 14 ani şi m-am dus singur la anticariat şi mi-am cumpărat o partitură, că îmi plăcea mie concertul acela. Era Rahmaninov. Şi am venit acasă şi l-am învăţat. M-am dus la Florica Musicescu şi i-am spus: „Domnişoară, am învăţat Concertul al doilea de Rahmaninov!" „Dar nu m-ai întrebat, nu ţi-am dat voie!" „Da, dar mie îmi place!" Când l-am cântat, şi când l-am cântat şi în public, cu el am debutat, ea le spunea celor din jur: „Uitaţi-vă la el! Parcă s-a născut cântând Rahmaninov!", uitând ce mi-a spus mie... Deci eu am luat concertul, l-am învăţat, m-am dus la profesoară, dar nici nu m-am întrebat dacă îl voi cânta vreodată. Acum, când am fost la Conservator profesor, dădeam, recomandam o piesă muzicală unui student şi mă întreba: „Dar când o s-o cânt pe scenă?" Cu alte cuvinte: „Dar mie ce-mi iese la chestia asta?" E o generaţie mult mai rezultativă. Poate lucrul nu e rău, dar din punctul de vedere al relaţiei cu muzica, cu arta, încerc să-mi închipui ce ar fi făcut Schubert când scria un lied şi i-l făcea cadou hangiului ca să îi dea o supă. Pentru că e clar că, în felul acesta, arta se mercantilizează. Şi chiar un roman bun conţine azi şi cârlige comerciale prin el.

"Recomandam o piesă muzicală unui student şi mă întreba: «Dar când o s-o cânt pe scenă?» Cu alte cuvinte: «Dar mie ce-mi iese la chestia asta?»"

Dan Grigore pianist