Finanţarea per elev - un model care necesită revizuire

În anul 2013, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, în colaborare cu UNICEF publica prima analiză a efectelor introducerii finanţării per elev[i] în învăţământul din România, sistem utilizat începând din anul 2009 doar pentru finanţarea cheltuielilor de personal şi extins odată cu noua lege a învăţământului şi reglementările conexe la toate cheltuielile de bază ale şcolilor, incluzând şi costurile non-salariale: „Previziunile privind evoluţia veniturilor şcolii în viitorul apropiat nu sunt foarte optimiste. Doar 8% dintre directori consideră că în următorii trei ani veniturile totale ale şcolii vor creşte în timp ce aproape 30% dintre răspunsuri indică faptul că aceste răspunsuri indică faptul că aceste venituri vor scădea. Principalele motive invocate de director pentru evoluția negativă a veniturilor sunt legate de evoluţia demografică şi dificultăţile de a asigura plata salariilor cadrelor didactice respectând alocările prin formula curentă.

Altfel spus, acolo unde calitatea educaţiei doar cel mai tare – în ruralul profund, în şcolile cu provocări de incluziune, în şcolile speciale, în sărăcie, nu pot ajunge mai mulţi bani pe actuala formula de finanţare. Personal, am mai spus-o până când a ajuns subiect de ironii din partea sindicatelor: „nu contează atât de mult procentul din PIB alocat educaţiei, contează cât este de mare PIB-ul (adică ce fel de munci, câtă valoare adăugată vor produce absolvenţii sistemului) şi ce facem cu banii alocaţi, cum îi cheltuim. De exemplu o mărire a salariilor profesorilor trebuie însoţită de măsuri de creştere a calităţii educaţiei (v. comunicat) iar creşterea globală de alocări bugetare în educaţie, în condiţiile scăderii demografice accentuate, trebuie dublată de transparenţă în planificare şi execuţie bugetară.

Anul acesta, cu siguranţă vom avea alocat educaţiei cel mai mare procent din PIB de până acum. Nu se va vedea însă în calitatea educaţiei! Există deja semnale consistente din ţară că ceea ce a anticipat analiza IŞE&UNICEF s-a întâmplat:

  • la Neamţ nu s-au plătit toate salariile la timp săptămâna trecută;
     
  • încă de la începutul anului, acolo unde se încerca o planificare bugetară reală s-a constatat, (v. Bacău), că resursele alocate sunt prea puţine pentru schema actuală de finanţare/de personal.

În plus, sistemul a primit o lovitură importantă în primăvară, atunci când Parlamentul a hotărât prin Legea privind plata diferenţelor salariale cuvenite personalului didactic din învăţământul de stat pentru perioada octombrie 2008 – 13 mai 2011, să fie plătite de îndată toate diferenţele pentru cei care s-au pensionat între timp sau se pensionează anul acesta şi eşalonat pentru restul persoanelor afectate.

E nevoie şi de oameni, nu numai de bani. Adică de respect şi statut social.

Încă de la înfiinţare (mai 2015), Coaliţia pentru Educaţie şi-a ales cinci direcţii strategice de acţiuni în domeniul educaţiei. Două dintre ele – calitatea resursei umane din sistem şi finanţarea şi buna guvernanţă se regăsesc detaliate în manifest (www.coalitiaedu.ro), noi considerând că abordarea/planificarea lor împreună este baza din care să-şi ia resurse creşterea calităţii serviciului public de educaţie.

România nu şi-a formulat încă marile alegeri strategice din domeniul educaţiei ceea ce contribuie la vulnerabilitatea de sistem. Săptămâna trecută am asistat din nou la o „abuzare” a relaţiei dintre stat şi cadrele didactice. Decizia de majorare a salariile cadrelor didactice şi modul în care a fost făcută, dincolo de nerespectarea legii responsabilităţii fiscal- bugetare, înseamnă un gest public de desconsiderare a cadrelor didactice, mesajul transmis fiind: „noi suntem cei care vă dăm lumină, din marea noastră generozitate am decis să vă majorăm salariile”. Îmi pare rău dar mie mi s-au umplut ochii de furie când am văzut raportarea la subiect şi regret că nu am reuşit să scriu înainte de începerea campaniei electorale:

Profesorii nu sunt o masă de manevră pe care cineva o scoate în stradă sau o mituieşte ca să uite că a fost umilită şi exploatată, batjocorită şi subnutrită (financiar, dar mai ales emoţional!). În toate întâlnirile mele cu profesori – iar în ultimul an chiar au fost multe, ceea ce ei au cerut cel mai des a fost să primească RESPECT. Este drept că respectul se măsoară şi în bani, dar în niciun caz în sensul de a majora/diminua după bunul plac plata unor angajaţi „captivi” în sistem.

Salariul pe care, ca stat şi, pe persoană fizică (ca decident) alegem – strategic! – să îl dăm unui profesor (se aplică şi medicilor, politiştilor, asistenţilor sociali etc.) înseamnă  reprezentarea valorică a respectului şi importanţei pe care o are munca lui. Altfel spus, ne respectăm copiii şi contribuim la creşterea ţării şi a unui viitor frumos pentru ei, în măsura în care îi respectăm pe cei mai importanţi adulţi din anii formării lor ca cetăţeni! (în afară de părinţi, sigur).

Anul 2016 a însemnat pentru noi, la Coaliţia pentru Educaţie, anul în care am ales să spunem şi să documentăm realitatea că nicio reformă în educaţie nu va avea succes dacă oamenii de la catedră nu cred în ea, nu au competenţele necesare, nu au statutul social care să le ofere puterea de a fi agenţi de schimbare autentică.

Fiind preocupaţi de calitatea resurselor umane din educaţie ne atrage atenţia cel mai mult ceea ce se întâmplă cu elevul vulnerabil, din câteva puncte de vedere:

  • ce competenţe are educatoarea şi învăţătoarea lui, în primul rând?
     
  • cum îl apropie de alfabetizarea funcţională profesorii din gimnaziu?
     
  • ce fel de manager are şcoala vulnerabilă (diferit semnificativ de cel al unui liceu de elită, de exemplu)?

Pentru ultima preocupare ne-am pronunţat cu prilejul concursului de directori: este nevoie, poate doar pentru un număr limitat de ani, să ducem în acele şcoli directori dedicaţi, fără normă didactică, fără să facă parte neapărat din sistem – adică persoane de profesie „directori”.

Pentru ceilalţi profesionişti din şcoală ne-am uitat atât la formarea iniţială cât şi, în dezvoltare, la formarea continuă. Potrivit raportului realizat pe tema formării iniţiale a cadrelor didactice (oct. 2016): viitoarele cadre didactice au nevoie de mai multă pregătire psihopedagogică şi didactică (pe vârstele preşcolarilor/elevilor), competenţe de cercetare în ştiinţele educaţiei şi posibilitatea de absolvi specializări duble. Astfel, viitorii profesori vor avea capacitatea de a pune elevul în centrul procesului de învăţare, de a preda interdisciplinar şi de a facilita învăţarea într-un mod care să contribuie la dezvoltarea elevilor pe toate planurile (abilităţi socio-emoţionale, motivare şi rezultate la testele naţionale şi internaţionale).”

Un exerciţiu de planificare: de două ori mai mulţi bani acolo unde este cea mai mare nevoie!

Pentru ceea ce se întâmplă cu banii în şcoală şi influenţa finanţării în şcolile vulnerabile din care pierdem în fiecare an copii, deşi ne confruntăm cu o majoră scădere demografică, vă propunem un exerciţiu de imaginaţie. Există texte şi personalităţi recunoscute la nivel mondial care vorbesc despre „uciderea” curiozităţii şi imaginaţiei naturale a copiilor. Exerciţiile de planificare strategică, de simulare de scenarii, de acomodare cu marile schimbări, de formare a competenţelor necesare unui vieţi de calitate într-o lume guvernată de incertitudini, încep cu joaca din sala de clasă şi deschiderea către abordări altfel, a elevilor şi profesorilor deopotrivă.

Să ne imaginăm că de la 1 ianuarie se dublează finanţarea per elev în şcolile cu grad 3 sau 4 de marginalizare din Atasul zonelor marginalizate şi devine 7.000 de lei/an:

  • într-o şcoală cu 200 de elevi se va constitui un buget de 117.000 lei/lună (1,4 mil lei/an);
     
  • să presupunem că este o şcoală gimnazială cu o singură clasă pe nivel, adică un buget de aproape 13.000 lei/lună/clasa medie de 22 de elevi (!);
     
  • din cei 117.000 lei/lună am putea plăti 20 de persoane cu un salariu mediu net de 2.500 lei/luna, corespunzator unei cheltuieli salariale medii de aproximativ 4.500 de lei/persoană;
     
  • rămân pentru cheltuieli generale de funcţionare, inclusiv pentru formarea profesorilor aprx. 27.000 lei/lună;
     
  • dacă alocăm sumele pentru cei cinci învăţători şi considerăm influenţe mai mari pentru vechime şi grade didactice, se pot regăsi în gimnaziu resurse pentru plata cu 5.000 de lei net pentru vreo 10 profesori (sau 9 profesori şi un manager profesionist);

Ar putea să fie bine, nu-i aşa? Obiectivul nostru ca absolvenţi de top ai facultăţilor să aleagă cariera didactică poate să se împlinească… Eu nu sunt expert, sunt activist şi părinte, însă cred sincer că în aceste condiţii se poate face şcoală de-adevăratelea, sau cel puţin alfabetizare funcţională (e.g. un absolvent care să ştie de ce este nevoie să meargă încet pe şosea când e ceaţă). Cred sincer că se poate face educaţie de calitate, inclusiv se poate asigura bunăstarea copiilor şi profesorilor într-o şcoală mică de 200 de elevi, 22 elevi/clasă, cu un buget de funcţionare de 27.000 lei/lună, cinci învăţători, vreo opt profesori, un consilier şi un director, toţi plătiţi cu între 2.500 şi maxim 6.000 de lei/lună (nu pentru că munca lor este în mod esenţial diferită ci pentru că o reformă consistentă care să ignore vechimi şi grade didactice este imposibilă în acest moment).

Ce fel de ţară europeană suntem de ne alungăm copiii, am pierdut milioane de cetăţeni (inclusiv cupluri fertile) şi în aceşti copii puţini care au rămas nu putem investi măcar 1.000 EUR/lună în educatoarea sau învăţătoarea pe care o au la clasă, o învăţătoare blândă dar fermă, care ştie să pună limite, care are toate competenţele de a fixa gramatica de bază, scrierea corectă şi tabla înmulţirii? Bugetul pentru educaţie este o investiţie. Pierdem bani, din buzunarul fiecăruia dintre noi, în fiecare zi în care ne raportăm la educaţie ca o cheltuială (mai mult sau mai puţin eficientă). Ar trebui să fim recunoscători, dincolo de majorarea salariului, fiecărei educatoare care ştie meserie, care pune muzică clasică în timpul activităţilor şi numără ghinde sau râme în timp ce îi scoate afară la aer pe copii. Care râde mult cu ei şi spune poveşti cu morală. Câţi dintre voi, cei care citiţi, v-aţi asuma această profesie, chiar şi pe un salariu de două/trei ori mai mare?

Dubla specializare înseamnă mai puţin profesori navetişti. Transdisciplinaritatea este bonus!

Avansând însă în acest scenariu, pentru ca un gimnaziu să se descurce bine cu 8/9 profesori este nevoie de dubla/tripla specializare. Această specializare multiplă permite atât norme complete pentru acelaşi profesor într-o singură şcoală, cu efect în construirea unei cancelarii/echipe de profesori dedicate şcolii şi comunităţii, cât şi baza pentru transdisciplinaritate la gimnaziu şi liceu. Salutăm în acest context propunerea  MENCS modificare a Legii Educaţiei 1/2011 (în consultare) care precizează că Legea educației naționale nr. 1/2011 a prevăzut înființarea de duble specializări,  însă „lipsa unor prevederi clare a dus la imposibilitatea înființării de masterate didactice și la întârzierea reformelor privind formarea inițială și continuă a cadrelor didactice. Şi invităm şi noi pe cei interesaţi, afectaţi sau experţi să trimită către MENCŞ observaţii şi recomandări cu bună intenţie respectând tocmai deschiderea şi opţiunea pe care o avem acum de a ne spune părerea.

Şcolile vulnerabile funcţionează la limita de avarie având bugete care pot acoperi nevoile urgente/de bază şi preferând, dacă este posibil, să aibă cadre didactice mai puţin calificate, cu vechime mai mică, în consecinţă cheltuieli salariale mai mici. Aceste şcoli cu dimensiuni reduse au şi nevoile cele mai mari de sprijin – acolo sunt provocările de abandon şcolar, absenteism, rezultate şcolare slabe, profesori mai slab calificaţi sau navetişti, fără norme consistente şi ataşament faţă de şcoală. Conform rezultatelor cercetării citate la începutul articolului, „bugetele aprobate sunt, în media cu 70-75% mai reduse în comparaţie cu proiecţia bugetară iar plăţile efective nu acoperă, din lipsa fondurilor nici jumătate din cheltuielile proiectate!” Este nevoie de mai mulţi bani şi modificarea sistemului de finanţare, însă obiectivul este calitatea, care depinde de existenţa în sistem a profesorilor de calitate, a managerilor de şcoală profesionişti.

Copiii noştri nu vor învăţa valoarea muncii atâta vreme cât educatorii, învăţătorii şi profesorii lor vor fi plătiţi prost şi/sau fără corelare cu performanţa. Ce învaţă un copil de la şcoală dacă are un profesor pasionat şi un profesor plictisit sau care pur şi simplu nu ştie să explice? Ei bine, învaţă săptămâna de săptămână că oricât te strădui să înveţi, să te dezvolţi personal, să fii prezent în sala de clasă 100% şi să îţi pese de fiecare elev vei fi plătit puţin şi oricum la acelaşi nivel cu un coleg care nu ştie sau nu poate, sau pur şi simplu nu vrea. Devine dificil şi inutil să te revolţi sau să ceri altceva astfel încât oricând o soluţie care pare salvatoare şi/sau revoluţionară are şanse să aibă mulţi adepţi.

Închei într-o notă personală cu o scurtă poveste. Îmi spunea acum câteva luni un lider din educaţie că în România să fii decident înseamnă să fii un jongleur desăvârşit: ai mâinile pline de bombe şi nu ştii dimineaţa ce bombă nouă va fi aruncată către tine.

Un tablou perfect pentru sistem: totul este urgent în educaţie, totul este istoric şi întârziat însă nimic nu are succes în educaţie dacă nu este bine planificat. Sau împărtăşit. Ministrul nu e responsabil pentru întregul proces cum nu este nici profesorul din sala de clasă. Cu cât ne asumăm mai mult procesul de învăţare, ca părinţi şi profesori, cu atât mult dorita şi necesară responsabilizare a copiilor pentru propriile lor rezultate va fi un proces greoi, dureros (chiar traumatic) şi poate niciodată produs.


[i] Bugetele școlilor din România sunt construite prin multiplicarea costului standard per elev/preșcolar, stabilit anual la nivel național prin HG, cu o serie de coeficienți specifici unității școlare și cu numărul de elevi. Costul standard per elev/preșcolar este determinat pentru fiecare nivel de învățământ, filieră, profil, specializare/domeniu iar finanțarea de bază se repartizează la nivel de comună, oraș și municipiu de către direcțiile generale ale finanțelor publice județene, cu asistența tehnică de specialitate a inspectoratelor școlare județene.