Educaţie financiară şi responsabilitate

Este binevenit că instituţii publice şi private fac eforturi pentru că cetăţenii să dobândească cunoaştere economică şi financiară mai bună. Şi în şcoli se promovează educaţia economică şi financiară.

Este un curent de gândire în lume care urmăreşte auto-protecţia mai bună a beneficiarilor de servicii financiare, incluziune economică/socială şi, prin acces mai larg la servicii financiare (inclusiv prin utilizarea aplicaţiilor online ca vehicul informaţional şi transmitere de preferinţe/decizii), ameliorarea de şanse în viaţă individuală şi organizaţională. Dar acest demers se cuvine să fie judecat într-un context mai larg. Fiindcă nu trebuie să fie subestimate resorturile înnăscute ce fac din fiinţa umană un homo oeconomicus -- chiar dacă emoţii, sentimente diverse (empatie, simpatie, compasiune, loialitate etc.), aproximări inevitabile în raţionamente (nu numai din cauza informaţiei insuficiente) conduc la decizii ce par în divorţ cu logica economică, suboptime.

Oamenii sunt conduşi în decizii de impulsuri, reguli cognitive de genul: 3 este mai bine (mult) decât 2 în situaţia unor avantaje; un produs va fi cumpărat de unde este mai ieftin dacă excludem costul de deplasare şi obţinere a informaţiei, sau urgenţa nevoii; un credit se ia de unde este mai ieftin, alte condiţii fiind similare; între două produse/servicii cu aceeaşi utilitate şi preţ se alege cel care este mai atrăgător (deşi subiectivismul joacă un rol aici). Şi se poate continua cu exemple ce arată că, statistic vorbind, există o logică economică prevalenta. Numeroşi cetăţeni au abilitatea de a depăşi „iluzia monetară” făcând comparaţie între inflaţie şi rata dobânzii, randamente la depozite bancare; nu sunt puţini cei care includ în judecăţi cursul de schimb şi mă refer nu la oameni de afaceri care încearcă să minimizeze riscurile prin hedging. Că majoritatea populaţiei nu ştie ce sunt options şi futures este irelevant pentru discuţie. Mai ales că educaţia financiară nu trebuie să îşi propună transformarea tuturor în jucători pe burse. Drept este însă că educaţia financiară trebuie să stimuleze înclinaţia oamenilor de a economisi, chiar şi la cei cu venituri mici.

Demersul educaţional evocat nu trebuie, deci, să fie judecat ca şi cum cetăţenii simpli ar fi de pus în relaţie cu:

• valul de dereglementare în industria financiară de înainte de 2008 şi care a favorizat Marea Recesiune – oricât s-ar argumenta că episoadele de criză fac parte din mişcarea pieţelor;
• pletora de produse financiare ce nici acum nu sunt bine înţelese inclusiv de persoane din industria financiară;
• insuficienţe mari ale Libor (London interbank offer rate) şi manipularea sa, ce obligă la modificarea principalului reper pentru produse derivate -- ca şi potlogării are unor operatori (trader şi brokeri) pe pieţe;
• algoritmizarea crescândă a trading-ului (high frequency trading) care măreşte enorm volatilitatea şi poate accentua riscurile sistemice;
• deficitul de reglementare şi supraveghere pe unele pieţe financiare, care nici acum nu a fost închis în mod convingător;
• politici prociclice ce au adâncit cicluri (de afaceri şi financiare) nefaste;
• politici neconvenţionale pentru a ţine pe linia de plutire segmente ale pieţelor financiare lovite sever de criza financiară, acum de pandemie şi noua criză economică, ca şi de nevoia de a menţine coeziunea zonei euro.

Unele din procesele menţionate mai sus au creat, sau accentuat, riscuri sistemice. Kristalina Georgieva, directorul general al FMI, spunea recent că un minus important al reformei reglementării şi supravegherii industriei financiare după 2009 priveşte pieţele non-bancare (Financial Times, 2 decembrie a.c). Şi oficiali ai BCE şi ESRB (Consiliul European pentru Riscuri Sistemice) subliniază acest aspect de mai mult timp. Cu câţiva ani în urmă, l-am întrebat pe Peter Praet, atunci economist şef la BCE, cine ar acţiona pe pieţele de capital dacă s-ar impune o intervenţie de ultimă instanţă, exercitarea funcţiei de LoLR (lender of last resort). Şi s-a văzut în martie acest an, când Fed a intervenit pe pieţele de capital cumpărând active de tot felul (chiar şi categoria junk) cu scopul de a se evita o prăbuşire generală. Cazul Wirecard grăieşte sunător în privinţa malpraxisului pe pieţele de capital. Ancheta parlamentară iniţiată la Berlin, cât şi raportul ESMA (autoritatea europeană pentru pieţele financiare non-bancare) spun multe.

Reglementarea adecvată a pieţelor de capital este cu atât mai necesară având în vedere obiectivul dezvoltării unei pieţe financiare comune în UE (capital markets union). Aici trebuie să menţionăm problema împărţirii riscurilor (risk-sharing) în zona euro, care implică o schemă colectivă de garantare a depozitelor (EDIS) şi a unui activ sigur (safe asset) -- ce nu şi-a găsit o rezolvare încă.

Astfel, când se vorbeşte despre educaţie financiară, cei care urmăresc să înveţe pe alţii trebuie să manifeste o anume smerenie având în vedere lecţiile crizei financiare. Responsabilitate trebuie să arate cei care reglementează şi supraveghează pieţele financiare, cei care articulează politici economice,  care administrează bănci şi fonduri de investiţii. Fiindcă problemele mari, originea necazurilor mari, nu sunt de pus pe seama cetăţenilor obişnuiţi. Este drept însă că aceştia din urmă, cu cât ştiu mai mult şi au informaţie mai bogată, sunt mai înarmaţi să îşi apere interesele.

Pe acest fir de idei, este bine că cei mici, copiii, să fie învăţaţi cel puţin în egală măsură despre relaţia omului cu natura, de ce este important să nu o distrugem. Izbânda aşteptată în 2021 în războiul cu Pandemia, prin crearea de vaccinuri, este un îndemn pentru toţi să stimulăm interesul copiilor pentru matematică, fizică, ştiinţele naturii în general. Crearea vaccinurilor demonstrează că trebuie să avem  încredere în ştiinţă, în cunoaştere. Dacă proiectul Manhattan a durat cca. 6 ani, programul Apollo cca. 10 ani, crearea de vaccinuri contra COVID-19 (cu suita de teste necesare) a durat mai puţin de 1 an --este o extraordinară realizare a ştiinţei medicale, o dovadă a puterii minţii umane în slujba binelui.

Schimbarea de climă este o ameninţare existenţială, iar băncile centrale şi guvernele sunt în alertă maximă. Nu întâmplător a apărut The Network for Greening the Financial System, din care fac parte Fed, BCE, Banca Angliei şi alte peste 70 de bănci centrale, inclusiv BNR. O ştire ce pune pe gânduri este că resursele de apă vor face, pentru prima dată în istorie, obiectul tranzacţiilor futures -- cum a anunţat Grupul CME în 6 decembrie, a.c. Explicaţia este că se prognozează o creştere a rarităţii acestor resurse pe fondul evoluţiei demografice şi al schimbărilor climatice. În timp ce traderii văd o nouă oportunitate de câştig speculativ, fermierii şi comunităţi întregi vor încerca să se protejeze şi astfel de variaţii mari ale preţului la apă.

Cei care reprezintă băncile şi alte instituţii financiare din România ar trebui să discute mai mult despre impactul schimbării de climă asupra activităţii lor, asupra societăţii în general, că buni „cetăţeni corporatişti”. Impactul digitalizării, al inteligenţei artificiale, al „monedelor digitale”, atacurile informatice sunt teme abordate des în ultimii ani, ceea ce este de salutat.