Dacă lăsăm deoparte scenariul destrămării zonei euro şi ca urmare a unor declaraţii de genul ”vom face totul pentru a salva euro” (”we will do whatever it takes to save the euro”, Mario Draghi, Londra, iulie 2012) şi a unor acţiuni extraordinate ale BCE, gândul poartă la ceea ce nu puţini politicieni europeni  percep ca o tendinţa inevitabilă: formarea unui nucleu al UE mai integrat. 

Această dinamică ar lăsa în afară zonei euro state membre ale Uniunii, fie că vor (precum Marea Britanie, cel puţin până acum), fie că nu. Ipoteza cheie este că o zona euro în metamorfozare şi călire va forma un nucleu dur, mai integrat.

Pe acest fir se reintră într-un registru al evoluţiei proiectului european în care proeminentza par să capete, din nou, considerente politice, ”geopolitice”. Aşa cum s-a întâmplat la introducerea monedei comune. Atunci, deşi au existat rezerve faţă de design-ul Uniunii Monetare/UM (că arie ”suboptimă” şi lipsită de o componenţă fiscală solidă) s-a mers înainte acceptându-se şi ţări care, aşa cum s-a văzut, nu erau pregătite pentru acel pas. S-a mizat însă pe convergenţă economică realizabilă prin mişcarea liberă a capitalurilor, a forţei de muncă, etc. A existat un proces de convergenţă în zonă euro în privinţa veniturilor, dar dezechilibre externe între grupuri de ţări (între Nord şi Sud) s-au accentuat şi, mai ales, s-au adâncit discrepanţe de performanţă economică.

Relansarea procesului de aderare sub auspiciile schiţate mai sus nu poate însă să eludeze aspecte economice. Criza de acum este, în fapt, o răzbunare a economicului asupra politicului. Şi, totuşi, ce ar justifica din punct de vedere economic intenţii de aderare, aparent premature? Lituania şi Letonia vor să între pe un ”fast track” poate şi pentru că au, ca regim de politică monetară,  consiliu monetar, care reduce enorm spaţiul de manevră (deci nu ar pierde din grădele de libertate în policy mix); au şi grad înalt de euroizare.

Dimensiunea mică a economiilor lor şi corecţii macro de mare amploare întreprinse, datorii publice relativ mici, ar uşura aderarea. Au şi sectorele bancare controlate masiv de grupuri străine, cam la toate ţările nou intrate în UE (de aici şi interersul pentru Uniunea Bancară). Şi Polonia pare să schimbe orizontul de expectativă. Dar este suficient?

Criteriile de la Maastricht se dovedesc departe de a fi asigurătoare. Criza zonei euro arată că nu mai puţină importantă pentru examinarea situaţiei unei ţări este gradul de îndatorare a sectorului privat. De aici a rezultat procedura de deficit extern excesiv, impusă de Comisia Europeană (în cadrul reformei guvernante economice în UE) şi care însoţeşte acum pe cea privind mărimea deficitului bugetar.

Dezechilibrul extern (de cont curent) al unei ţări, care aduce laolaltă imbalanţa bugetului public cu cea a sectorului privat, nu este mai puţin relevant în interiorul zonei euro decât deficitul bugetar.

De pildă, sunt ţări, că Spania şi Irlanda, care au avut datorii publice relativ mici şi deficite bugetare rezonabile şi care au fost lovite cu furie de criză.

De ce? Întrucât aveau supraîndatorare privată mare. Iar această supraîndatorare a rezultat nu numai din exuberanţa creditării, ci şi dintr-o evoluţie necorespunzătoare a competitivităţii.

Avem aici o morală pentru România: este corect să reliefăm ineficienţa din companiile de stat şi este şi mai întemeiat să cerem/obligăm o reformă a lor (să privatizăm dacă este cazul).

Dar competitivitatea unei economii şi convergenţă reală, care să prevină sufocarea în zonă euro, reclamă câştiguri de productivitate sistematice, în tot sistemul economic, deci şi în economia privată (şi care să nu fie devansate de mişcarea veniturilor lucrătorilor).

Câştiguri de producitivtate adecvate cer flexibilitate în alocarea resurselor, pieţe care să funcţioneze fără rigidităţi excesive. Cursul de schimb (ca şi o politică monetară autonomă), ca mecanism de corecţie a unor dezechilibre, are tocmai menirea de a compensa rigidităţi, dificultăţi de adaptare, tensiuni acumulate în timp. Dacă nu mai există ce se întâmplă? Ce s-ar pune în schimb?

Există acum un cvasi-consens că 2015 nu este o ţintă realistă pentru România.

Fără să fie la calendele greceşti, ţinta trebuie să fie credibilă, altminteri nu poate mobiliza eforturi. De asemenea, ţinta presupune ca zona euro să se fi întremat la momentul propus pentru aderare, ceea ce ar fi o precondiţie. Ţinta ar ajuta la ordonarea politicii economice şi ar semnaliza că ce scrie în Tratatul de aderare la UE nu este literă moartă.

Dar avem o a doua precondiţie nu mai puţin importantă,  care priveşte stadiul de pregătire a economiei româneşti. Adică, să fie întrunite criterii de convergenţă nominală şi de convergenţă reală. Între cele nominale, datoria publică, deficitul bugetar nu ar fi o problemă, deşi atenţie mare trebuie să fie la impactul regionalizarii, că să nu complicăm soarta bugetului public central prin extravagante ale regiunilor (constituţia nouă, dacă va fi, ar trebui să prevadă reguli de conduită pentru regiuni, aşa cum şi României i se vor aplică cerinţele Pactului Fiscal, ale six-packul, semestrului economic, etc).

Inflaţia şi diferentialul de dobânzi sunt de examinat dacă pot converge rapid către niveluri de referinţă din zona euro; nici stabilitatea cursului de schimb nu este un dat dacă nu vor fi înregistrate câştiguri de productivitate adecvate. 

Criza zonei euro mai arată ceva: că performanţele economice depind covârşitor de calitatea instituţiilor, care se concretizează în capacitatea de a impune disciplina bugetară fără a sugruma economia, în încasări fiscale de care depinde producţia de bunuri publice (educaţie, sănătate, infrastructură), în relaţia dintre bugetul public şi mediul de afaceri prin care se combate goana după rente, în dialogul între partenerii sociali, etc.

Poate România schimbă textura instituţională, poate căpăta flexibilitatea în economie în 3-4 ani astfel încât să ţină pasul cu cei care dau tonul în zona euro?

Teoretic pot fi conturate trasee pentru politici macro şi de natură structurală. Dar lucrurile în realitate pot fi mult mai complicate. Deci ajung câţiva în acest scop?

Dacă zona euro ar căpătă o altă alcătuire, cu o uniune bancară care să posede  capacitatea fiscală (evocată de Herman van Rompuy), ce ar permite ţărilor membre să reziste la şocuri asimetrice (inclusiv prin scheme de asigurare/transferuri fiscale), ai zice că dilemele se reduc copios.

Dar şi această ipoteză presupune realizarea unui buget al zonei euro relevant. Dar, să admitem că terminate fiind alegerile din Germania şi avansate fiind reforme în Spania, Italia, Franţa se va progresa iute pe toate componentele Uniunii Bancare, inclusiv cu aranjamente fiscale solide (care ar include obligaţiuni comune). Pe de altă parte, lecţiile crizei indică că va există mefienţă  mare faţă de primirea unor noi membrii. România are şi handicapul întârzierii în spaţiul Schengen. Dar să admitem că vom intra nu peste mult timp în Schengen. 

Un asemenea pas nu va reprezenta automat biletul de intrare în zona euro dacă partenerii din UE nu vor vedea economia noastră că având robusteţe şi rezilienţă. Iar aceste două trăsături nu se pot obţine numai prin inflaţie scăzută şi deficite mici, ce pot fi temporare.

Absorbţie intensă de fonduri europene, modernizarea agriculturii (vedem cum saltă inflaţia dacă anul agricol este prost), formarea brută de capital fix cu orientare către tradables (pentru aşa ceva avem nevoie de o politică de curs care să nu tolereze aprecierea leului), succes în atragerea unor investiţii mari în sectoare strategice, un sistem de asigurări sociale reformat, un sistem bancar mai atent la nevoile de dezvoltare a producţiei locale, sunt premize pentru legitimarea aderării la zona euro.  

Desigur, la acestea se adaugă reforma companiilor de stat şi a sectorului public. Foaia de parcurs este mai complicată decât aderarea la UE, în opinia mea. În fine, contează mult care va fi climatul general în Europa. Acest climat implică, pe de o parte, politici la nivelul UE (al zonei euro) care să nu se rezume la austeritate şi care să ţină cont de cicluri economice diferite între ţări; şi, pe de altă parte, atmosfera depinde de gestionarea aşteptărilor cetăţenilor, de încrederea lor în cei care guvernează.

Dacă recesiunea adâncă va persista în sudul zonei euro, cu şomaj mare în Spania, Grecia, Portugalia, etc se riscă destabilizare politică pe un front larg. De aceea sunt necesare reajustări în programele de consolidare/corecţie fiscală. Adâncirea integrării nu se poate face împotriva cetăţenilor, în cele din urmă.

Deşi aspecte ”geopolitice” revin în prim plan, logica economică nu poate fi dată la o parte; ea poate avea, din nou, efect de bumerang dacă este neglijată.