Rolul nostru şi al fetelor de la HR este de a verifica, înainte de toate, dacă omu trece de criteriile obligatorii cerute de către angajatorul final (CEO sau şeful departamentului în care va ajunge). Şi dacă trece, să vedem dacă e deştept, prost sau pe la mijloc, cât de frustrat şi de arogant este, cum vorbeşte şi cât înţelege, dacă se prinde când îi întinzi o capcană, cât de îngrijit arată şi dacă are unghiile curate, lucruri din astea. Or, aici, şi noi şi fetele foarte tinere, atrăgătoare, curate şi frumos îmbrăcate de la HR, suntem mai buni decât cred şi decât ar vrea unii dintre candidaţi.

Dacă îmi fac totuşi o idee despre cunoştinţele şi competentele tehnice ale cuiva, e aproape întotdeauna indirect, cunoscând firmele în care lucrează sau a lucrat, ştiind cam cum se fac lucrurile acolo, cum îşi fac ei recrutările şi cum le sunt angajaţii, văzând ce parcurs profesional a avut cel cu care stau de vorbă, trăgând nişte concluzii de aici şi extrapolând de fiecare dată. Niciun client (angajator) nu îmi cere vreodată mai mult decât atât.

Funcţionează mulţumitor, concluziile şi intuiţiile mele sunt confirmate de multe ori de angajator dacă ajunge să se întâlnească cu candidatul şi să-i evalueze profilul tehnic în amănunţime. Şi notez tot ce-mi spune, desigur, după care mă duc repede şi scriu în banca de date, aşa ca la următoarea recrutare ştiu deja dinainte cum stă omul şi cu tehnica.

Cu cei de la stat, însă, evaluarea unor competente tehnice, chiar indirect şi superficial, aşa cum o facem noi, sau doar intuitiv, e o sarcină absolut imposibilă. Nu poţi trage nicio concluzie, oricât de neînsemnată, din parcursul profesional al cuiva în companii şi instituţii de stat.

În marea majoritate a cazurilor, ce se întâmplă acolo la stat e sinistru din punct de vedere tehnic şi managerial, al relaţiilor sociale, dar nu numai. Şi când se face ceva aparent bun, nu poţi să nu te gândeşti dacă nu s-ar fi putut face acel bun la jumătate de preţ sau ceva mult mai bun cu aceiaşi bani şi într-un timp mult mai scurt. Ceea ce înseamnă că orice bun de la stat poate să fie un rău, de fapt, după alte standarde. Apoi, nu ştii niciodată cine şi cum ia cu adevărat deciziile în locurile acelea. Desigur, când e ceva rău, toţi spun că ei ar fi făcut bine, dar că partidul a decis. Şi invers.

Mă întâlnesc cu oamenii de la stat. Mulţi îmi par foarte oneşti, pasionaţi de meseria lor, dornici să facă bine. Îmi spun cu mândrie cum au făcut ei lucrurile, că au înlocuit o tehnologie cu alta, că au introdus ceva şi că au scos altceva, că au schimbat organigrama, că au făcut angajări şi că i-au dat afară pe alţii, şi câte şi mai câte. Când mi se par bine intenţionaţi îi las să vorbească mult, cu toate că o fac degeaba. Din ce povestesc, nu-mi pot face nici cea mai vagă idee dacă ceea ce au făcut din punct de vedere tehnic sau managerial e foarte bine sau foarte prost.

Şi nimeni altcineva nu o poate face în acest fel, doar ascultându-i vorbind despre ce şi cum au făcut, aşa cum faci cu cei din companiile private – cel puţin în prima fază a evaluării. Pe cei de la stat trebuie să-i evaluezi altfel din punct de vedere tehnic şi managerial, încă de la început. Noi am dezvoltat o procedură pentru schiţarea profilului managerial al celor de la stat. Pare să fie foarte eficientă. O să public într-o zi nişte rezultate, merită să fie cunoscute.