Vlad Zamfirescu: „Eu nu cred în talent“

MĂRTURISIRE Unul dintre cei mai cunoscuţi şi îndrăgiţi actori de pe scenele din România, Vlad Zamfirescu vorbeşte despre teatrul în care crede, un teatru viu, care să aibă adevăr şi miraj şi să-i bucure pe cei din sală.

Joacă numai în proiectele care-i plac, în care simte că poate crea ceva adevărat împreună cu o echipă şi crede că teatrul trebuie să fie „ca-n viaţă“. Vlad Zamfirescu este unul dintre acei actori al căror şarm te face să te întorci în sala de teatru iar şi iar şi să te bucuri de poveste. Are un umor cu totul special, atât pe scenă, cât şi în viaţă, şi vorbeşte cu multă sinceritate despre teatrul în care crede şi pe care-l practică. „Pe mine mă înnebuneşte la teatru că nu văd oameni vii, ci idei. Văd fantoşe, năluci, oameni care se prefac a fi în loc să fie“, spune Vlad Zamfirescu, încercând să explice de ce nu intră în anumite proiecte. În acest moment este unul dintre cei mai prolifici actori, care joacă şi 30 de seri la rând, fără pauză. Cel mai mult îl interesează să vadă în ochii spectatorilor, la sfârşit, descoperirea: „Uau! Aşa e teatrul? Păi aşa mai vreau...“

„Weekend adevărul“: Te-am văzut de curând în spectacolul „Dinte pentru dinte“ de Yasmina Reza, pus în scenă de Cristi Juncu, la Târgu Mureş. E prima dată când ai urcat pe scena Teatrului din Târgu Mureş, oraşul copilăriei tale?

Vlad Zamfirescu: Da, e prima dată. Am plecat de acolo la 14 ani şi a fost o mare bucurie şi o onoare că m-au invitat să joc acasă. M-am bucurat că am lucrat o vară întreagă, cu o echipă foarte frumoasă şi-a ieşit, cred eu, o... joacă frumoasă. Şi poate mai mult de-atât.

Nu este o capcană când lucrul merge uşor, fără dificultăţi?

Nu cred. Dimpotrivă, cred în lucrurile care se fac cu plăcere şi fără chin. Mie îmi place să lucrez aşa, cu drag, cu relaxare şi cu oameni cu care mă înţeleg. Să râdem, să glumim şi să... creăm ceva. Eu cred că aşa se nasc lucrurile frumoase. Recunosc că evit spectacolele sau repetiţiile în care atmosfera este tot timpul tensionată, gravă. Înţeleg că în orice proiect mai apar şi momente încordate, dar, dacă tot timpul e aşa, nu pot să lucrez şi, de fapt, nici nu lucrez. Dacă văd că atmosfera e în felul ăsta, plec.

Şi cum a fost reîntâlnirea cu Târgu Mureş după atâţia ani?

Emoţionantă. Mai ales că au venit la spectacol fosta mea dirigintă, colegi din şcoala generală...

Care e locul din oraş unde-ţi plăcea să mergi când erai copil?

Am revăzut multe locuri de unde aveam amintiri puternice. Dar acum îmi par foarte mici... Un loc special e cel unde am învăţat să înot, dar care acum nici nu prea mai există. Era undeva, pe râu, pe Mureş, aproape de baraj. Acolo mergeam de foarte multe ori vara să fac baie şi mi-a rămas foarte puternică imaginea acelui spaţiu, cu mulţi copaci. Atunci totul era mult mai verde, mai înflorit, mai sălbatic. Sau aşa îmi amintesc eu. Acum au pus nişte beton acolo, e altceva. Apoi am fost la şcoala mea din Dâmbu, unde am făcut primele patru clase. Mergeam cu bunică-mea în Drumu Pietros şi cred că a fost primul drum pe care l-am bătut singur spre şcoală. Ţin minte în mod ciudat nişte trepte, e o imagine care mi-a rămas... Cam asta făceam, după repetiţii mă duceam să-mi revăd copilăria. Nu e nimic special, dar toate împreună mi-au dat o stare anume, o nostalgie.

La Târgu Mureş ţi-ai dat seama că vrei să faci teatru?

Da, eram în clasa a treia când m-am întâlnit cu un tip care făcea pantomimă. Şi mi-a plăcut foarte tare, am şi furat vreo două exerciţii de la el. Am început şi eu, până am venit la Bucureşti. Vreo cinci ani am tot făcut pantomimă. Nu
mi-am formulat în cap neapărat că vreau să fac teatru, dar atunci s-a declanşat interesul...

Talentul, sau cum vrei tu să-i spunem, e genetic? Se moşteneşte?

Eu nu cred în talent. Cred că toţi suntem talentaţi. E vorba doar de emoţii şi blocaje pe care le avem cu toţii şi pe care trebuie să le depăşim. Oricine poate să facă orice... Cred că ne naştem cu un infinit de posibilităţi şi în fiecare meserie e 95 la sută muncă şi 5 la sută altceva. Iar acel altceva cred că-l avem cu toţii şi trebuie doar să-l lăsăm să se manifeste şi să nu ne blocăm singuri. Deci nu ştiu dacă e ceva genetic.

Şi atunci înclinaţia pentru a fi pe scenă ce e, dacă nu e talent?

E bucuria de a-i vedea pe alţii că se bucură de bucuria pe care tu le-o oferi. Te bucuri, creşti, înţelegi mai mult împreună cu publicul tău. E o interacţiune plăcută între nişte oameni.

Tu de ce faci teatru? Din egoism?

Probabil e şi egoism, dar mă bucură şi să-i fac pe alţii să se simtă bine. Să creez o bucurie care mi se-ntoarce. Nu ştiu să traduc în cuvinte de ce-mi place ce fac. Noi vrem să transmitem prin textele pe care le facem ce spune acel autor. Până la urmă, ca actor, asta trebuie să fii, un bun conductor al textului şi al ideilor pe care vrea să le transmită autorul. Eu sunt un actor de text. Îmi place foarte tare să respect şi să încerc să redau cât mai fidel posibil ce cred eu că spune textul şi, evident, cum mă modifică pe mine acel text. Vreau să redau cât mai fidel şi cât mai nuanţat povestea.

Asta înseamnă că e foarte important cum sunt alese textele pentru proiectele în care intri...

În general, mă interesează textele cu care tu, ca spectator, poţi să te identifici total şi să zici: „E ca-n viaţă“. Mă interesează să nu poţi să te laşi pe spate în scaun, iar mintea ta să funcţioneze şi în altă direcţie decât ce e pe scenă. Cred că ăsta e jobul nostru: să reuşim să-i facem pe toţi spectatorii din sală să meargă cu gândul unde vrem noi. Şi să-i ducem pe cărările pe care vrem noi. Sigur că fiecare are backgroundul lui... propria lui dezvoltare emoţională şi fiecare ia cât poate, dar noi suntem datori să oferim o paletă extrem de largă.

Şi asta presupune ca textele să fie contemporane?

Nu neapărat. Textele contemporane pe care le-am ales mi s-au părut extrem de bune, n-a contat că sunt contemporane. Dar, într-adevăr, cred că textele contemporane au fost şi mai uşor de materializat, pentru că sunt cu personaje puţine... Mie îmi place foarte tare Shakespeare, dar când intri în contact cu un text de-al lui deja ai o armată de oameni în spate şi e foarte greu în momentul actual să-i ţii şi să faci un proiect mare.

Să încercăm un exerciţiu de sinceritate. Te sperie Shakespeare?

Nu mă sperie. Dar Neil LaBute mi se pare la fel de greu ca Shakespeare. Greu din toate punctele de vedere. Cred că e un autor uriaş şi că timpul o va dovedi. Dar să ne-nţelegem, eu nu fac ierarhii, iar Shakespeare mă bucură, nu mă sperie.

Ce te face pe tine să fii sau să nu fii mulţumit de un rol?

Cred că ştiu unde ar trebui sau unde vreau să ajung şi nu se întâmplă. Simt că există un ritm... Şi simt când un sunet nu se potriveşte acolo. Când ceva e fals, îmi dau seama imediat. Şi sunt seri şi seri.

Asta depinde şi de public?

Clar! Există un cordon de energie care influenţează ce se întâmplă pe scenă. Nu ştiu în ce măsură. Dar, pentru ca un spectacol să fie reuşit, trebuie să existe o conexiune.

Publicul determină alegerea textelor voastre?

La mine nu. Mie-mi plac poveştile cu oameni, nu cu măşti, poveştile cu oameni cu care publicul să se identifice. Nu vreau să fie ceva de genul: suntem la un spectacol de măşti şi vedem o imagine şi plecăm cu ideea: „Ce frumos era!“. Eu vreau ca spectatorul să se poată transpune în acea poveste. Mi se pare esenţial să existe miraj! Şi adevăr!

Şi adevărul de pe scenă e ca adevărul din viaţă?

Sunt situaţii posibile. Oameni obişnuiţi în situaţii extraordinare. Aici mi se pare că e miza. Sunt situaţii pe care tu, în viaţă, nu poţi să ţi le permiţi. Nu poţi să te duci să stai un an în puşcărie să vezi cum e, dar, prin intermediul teatrului, poţi trăi această experienţă. Cred că aici e frumuseţea, să explorezi cu mintea ta şi cu sufletul tău, să ajungi în situaţii şi în zone pe care viaţa de zi cu zi nu ţi le permite. Dar care într-o altă viaţă ar fi posibile. Acest „ar fi posibil“ mă interesează pe mine. În clipa în care ai tăiat această posibilitate, pe mine, ca spectator, m-ai pierdut. Atunci nu rezonezi şi, implicit, mintea ta fuge în altă parte. Sigur, poţi să fii un spectator drăguţ şi să încerci să stai acolo cuminte să te concentrezi. Dar nu despre asta e vorba. Mie-mi plac ochii spectatorilor după un spectacol bun, ochii care redescoperă teatrul. Acolo mi se pare mie pariul câştigat.

Eu am avut norocul şi mi s-a întâmplat după câteva spectacole să văd ochii ăia în care se citea: „Uau! Aşa e teatrul? Păi aşa mai vreau... Nu e ce mă aşteptam eu, că mă duce nevasta de mână două ore şi se scălâmbăie unii pe scenă şi eu trebuie să râd“. De-abia atunci nu ne mai păcălim unii pe alţii. Asta mi se pare mie extraordinar: ca povestea să ajungă la ei de-adevăratelea, nu în convenţie. Nu pe ideea: suntem la teatru şi ne prefacem că... Pe mine mă înnebuneşte la teatru că nu văd oameni vii, ci idei. Văd fantoşe, năluci, oameni care se prefac a fi în loc să fie. Iar acest tip de teatru pe mine nu mă atrage şi fug de el. Cum fug şi de regizorii care se cred mai importanţi decât autorul. Nu înţeleg de ce să alegi un text ca pretext. De ce să masacrezi un text care poate fi bun, de ce să-l distrugi, pentru că ai tu ceva de zis? Scrie tu un text sau ia textul care spune ce vrei tu!

Şi vrei să spui că asta se întâmplă în teatrul românesc?

De multe ori, da. De-asta nici nu intru în anumite contexte, pentru că pe mine mă interesează să lucrez în echipă. Eu cred că n-ai voie, tu, ca regizor, să pui un actor într-o condiţie în care să nu fie capabil să ducă sarcina. Nu e în regulă să-i vezi efortul, chinul pe scenă, neputinţa... E greşit din punct de vedere regizoral. ;

„SUNT ÎNTR-O OARECARE ARMONIE CU MINE”

Ce înseamnă un regizor bun?

În primul rând, trebuie să nu fie în dezacord cu autorul, să nu-l trădeze, să nu vrea altceva decât a vrut el. Şi să-i fie limpede lui însuşi ce vrea. Iar apoi, cred că trebuie să găsească împreună cu actorul cea mai bună soluţie de a scoate la lumină ce vrea să spună. În aşa fel încât, într-o sală întreagă să nu înţeleagă fiecare altceva... Pentru că atunci pariul e pierdut.

Textele proiectelor în care te implici ca actor sau ca regizor au o latură socială?

Eu nu cred că au o latură socială, ci mai degrabă universal umană. Mă atrag temele universal valabile, care au a face şi cu ieri, şi cu azi, şi cu mâine. Nu lucrurile care ţin de o epocă neapărat sau de un context politic. Mă atrag lucrurile importante, cele care dăinuie. Partea militantă nu mă interesează deocamdată.

Nu e o capcană ca un actor să se apuce de regie? Regia nu te îndepărtează de actorie în timp?

Acum joc în douăzeci de spectacole, deci momentan nu cred că există pericolul ăsta. Nu ştiu dacă sunt pe drumul cel bun, dar ştiu că-mi place ce fac.

Eşti în punctul în care vrei să fii profesional?

Nu simt un decalaj între ce aş fi vrut şi ce sunt, dar nici nu mi-am pus un target. M-am lăsat luat de apă... Sunt într-o oarecare armonie cu mine.

Având artişti în familie, ai avut momente de competiţie cu ei? Spre exemplu, cu tatăl tău, Florin Zamfirescu...

Nu! Suntem diferiţi şi fiecare merge pe drumul lui. Cred că singura competiţie trebuie să fie cu tine însuţi. Să fii mâine mai bun ca azi. Ştiu că tata a spus undeva că am vrut să demonstrez ceva când eram puşti. Probabil aşa a simţit el. Eu n-am simţit niciodată aşa, cred sincer ca suntem fiecare pe drumul lui...

Când ai intrat la facultate ştiai în ce junglă te arunci? Ţi-a fost mai uşor să reuşeşti pentru că te cheamă Zamfirescu?

Cred că nu. Deşi, ştiu, la prima vedere, lucrurile par altfel. Poate, eventual, mi-a creat o presiune în plus. Însă ce m-a ajutat cu adevărat a fost echipa – domnul profesor Ion Cojar, colegii de şcoală – în care am avut norocul să lucrez. Ştiu ce competiţie există şi ştiu că sunt tineri extraordinari care
n-au unde să joace. Dar cred că ţine de multe, de noroc, de perseverenţă, de cât de tare îţi doreşti...

Premiile te interesează?

Da, de ce să fiu ipocrit? Cred că nu te îmbogăţesc cu nimic profesional, doar îţi deschid noi perspective şi uşi spre alte posibilităţi. Oamenii se uită altfel la tine sau vor să vină să te vadă. Sunt un reper în plus. Şi mai cred că reprezintă şi-o recunoaştere a celor din breaslă, care îţi certifică într-un fel că eşti pe drumul bun, că nu ai luat-o pe arătură.

Dar cronicile?

Uneori intuieşti cam care va fi sensul cronicii încă înainte să apară, pentru că ştii spectacolul, ştii rolul şi, dacă eşti lucid, întelegi cam unde te plasezi. Dar s-a întâmplat şi invers, la roluri pe care eu le-am considerat mai puţin reuşite, cronicarii au fost mai indulgenţi decât mine.

Eşti modest...

Depinde. Însă mi se pare că orgoliul e dăunător pe scenă. Cred că umilinţa te ajută să mergi mai departe. Pe scenă trebuie să fii generos, nu trebuie să te lupţi să ieşi tu în faţă. Dacă mingea e la partener, nu trebuie să te lupţi să i-o iei... Partida o câştigi doar când slujeşti întregul. ;

POVESTE DE SUCCES

Numele:

Vlad Zamfirescu 

Data şi locul naşterii:

1 martie 1974, Târgu Mureş

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti, clasa profesorului Ion Cojar, în 1997.

Este angajat al Teatrului Bulandra şi al Teatrului Nottara din Bucureşti, iar, de-a lungul carierei a avut colaborări cu numeroase alte teatre, printre care Teatrul Act, Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, Teatrul „Sică Alexandrescu“ din Braşov şi, mai nou, Teatrul Naţional din Târgu Mureş.

lPrintre spectacolele în care a jucat se numără „Forma lucrurilor“ de Neil LaBute, în regia lui Vlad Massaci, „XXL. Fat Pig“, de Neil LaBute, în regia lui Cristi Juncu, „Dumnezeul de a doua zi“, de Mimi Brănescu, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul Act, „Artă” de Yasmina Reza, în regia lui Cristi Juncu la Teatrul Bulandra, „Panică“ de Mika Myllyaho, în regia lui Theodor-Cristian Popescu şi „Vestul singuratic“, de Martin McDonagh, în regia lui Cristi Juncu, la Teatrul Nottara.

lPentru rolul Frederick din „Pelicanul“ lui August Strindberg, în regia Cătălinei Buzoianu, a primit premiul UNITER pentru debut.

Locuieşte în: Bucureşti