În cameră domneşte dezordinea absolută. Peste tot (scenografia: Irina Moscu) sunt mai degrabă aruncate decât aşezate mobile vechi, şchioape, parcă recuperate din locurile unde au fost alungate de alţii fiindcă nu le-au mai fost de trebuinţă. Undeva, într-un colţişor, zărim câteva scaune, precum cele uşor de regăsit în orice sală de spectacole. În apropiere un fel de orgă electronică sau o pianină la care va cânta mereu, ba solo, ba acompaniindu-i pe ceilalţi unchiul Maurycy. În mijlocul încăperii vraişte mizerie cât încape. Într-un colţ, o pânză mare albă, asemenea unui ecran cinematografic. Ecran pe care la un moment dat vor rula secvenţe din filmul Calul care mergea călare pe al cărui pregeneric sunt înscrise nenumărate premii obţinute la cele mai mari festivaluri cinematografice. În colţul opus, afişul filmului şi numele protagoniştilor. Nimeni alţii decât actorii ce vor juca, joacă în spectacolul cu piesa Între noi e totul bine.

Pentru cele mai multe dintre personaje, oameni care teoretic alcătuiesc o familie, cu o bunică matusalemică, o mamă îmbrăcată caraghios cu lucruri de la second hand, o fiică ciudată, un unchi, un tânăr cu identitate sexuală incertă, ce poate fi ori fiu, ori nepot, camera cu pricina se identifică cu spaţiul de locuit. Pentru vecina Božena, femeia cu ochelari mari, care se autorecomandă, parcă mulţumită de sine şi împăcată cu condiţia ei, a fi grasă cât un porc, încăperea aceea e un loc de tranzit prelungit. Pentru toţi aceşti oameni, timpul înseamnă în primul rând relativitate. Incertitudine. Imprecizie. Se trezesc şi pleacă la muncă prea devreme ca să fie prea târziu. Sau invers. Cu toţii ilustrează metafora lumii pe dos. O lume contradictorie pentru care contradicţia e lege. Mod de existenţă şi mod de folosire. Limbajul consfinţeşte această situaţie adeverită în fiecare moment de fapte. Oamenii aceştia cumpără orice se poate, fără să dea nici un ban. De pildă, de la o pubelă o revistă glossy veche de acum un an care are integramele dezlegate. Sunt oameni second hand, dintr-o lume second hand.

Tânărului Istvan, căruia toată lumea îi spune Istvang, ba i se cere, ba i se năzăreşte să cânte ceva. O face la un microfon apărut ca din senin. Ni se înfăţişează travestit în femeie. Poartă o rochie de lamé şi o perucă blondă ce nu ne prea lasă să îi vedem faţa. E acompaniat de unchiul Maurycy. Pe un perete e aninat un afiş cu numele solistului/solistei. Incertitudinea sexuală e voită şi se va dovedi parte din incertitudinea generală. A lumii, a vieţii, a spaţiului, a timpului. A piesei şi a spectacolului. A incoerenţei voite şi subliniate ca atare.

La acelaşi microfon, Halina, mama, începe să spună o poveste. La început, povestea pare cum nu se poate mai neînchegată şi mai caraghioasă. O poveste din care înţelegi doar că demult, tare demult întreg Globul pământesc se chema Polonia. Şi pe întreg Globul pământesc locuiau „poloneji”. Pe urmă, lucrurile nu au mai stat deloc aşa. Pământul a devenit tot mai puţin polonez, iar „polonejii” au fost din ce în ce mai puţini. Au fost forţaţi să devină cu precădere nemţi şi ruşi. Şi să vorbească alte limbi. „Polonejii” au fost din ce în ce mai puţini şi au început să le lipsească din ce în ce mai multe. Nu au mai avut nimic din ceea ce au avut în primul rând nemţii. Care au cam început să îi obsedeze prin bunăstarea lor. „Polonejilor” nu le-a mai rămas decât să facă economii, să aştepte chilipiruri precum cel mai sus amintit cu revista reciclată ori să cumpere la preţ redus lucruri cvasi-expirate de la Lidl sau de la Auchan.

Fiecare personaj va spune pe rând o poveste. Ca în Decameronul. Atâta doar că poveştile acestea spuse ba cu greşeli de lexic, ba cu greşeli de gramatică, ba cu dificultăţi de pronunţare, ba cu vorbe licenţioase nu sunt nicidecum romantice. Şi nici erotice nu sunt. Povestitorii le spun cu lux de amănunte şi puţin le pasă că nimeni din cei ce ar trebui să îi asculte nu le dă, de fapt, ascultare. Le ascultăm doar noi, spectatorii, şi ne amuzăm de ele. Uneori, râdem cu gura până la urechi. De cele spuse de personaje şi de personajele însele. Ca şi de actorii ce interpretează personajele cu pricina. Care, la un moment dat, parcă şi-ar asuma voit şi deschis condiţia de clovni. Actori-clovni sau clovni-actori care au fost aleşi de regizorul Radu Afrim să joace în premiera spectacolului cu piesa Între noi e totul bine, după piesa scriitoarei poloneze Dorota Maslowska, după nişte criterii care mie, cel puţin, mi-au amintit întrucâtva de cele ale lui Pippo Delbono.

„Fetiţa metalistă” se transformă pe neaşteptate în scenaristul/regizorul filmului al cărui scenariu nu poate să îl scrie.Un film care se cheamă cum altfel decât Calul care mergea călare. Şi care, deşi nu are scenariu a ajuns să fie turnat şi multipremiat, drept pentru care o reporteră tupeistă şi inconsistentă le ia interviuri protagoniştilor. Interviuri dominate de caraghioslâcul ce ne face să râdem pe mai departe cu gura până la urechi. Deşi, dacă suntem ceva mai atenţi, nu e nimic de râs în poveştile acestor personaje. Care îşi trăiesc cu ochii deschişi propriul lor coşmar. Turnat în megacoşmarul din care e făcut întreg spectacolul.

Un spectacol care în primele cincisprezece –douăzeci de minute nu te lasă să îi dibui nici o urmă de logică. Nici cel mai mic firicel de coerenţă. La fel de incoerentă pare să fie şi piesa. Afrim o face voit, programatic, înşelător încă şi mai incoerentă, adăugându-i o secvenţă din Gaiţele lui Kiriţescu. În care una din gaiţe e jucată în travesti de Marius Manole. Care seamănă teribil cu travestiul făcut la „Odeon” de Constantin Cojocaru în spectacolul de acum 13 ani şi mai bine al lui Alexandru Dabija. Un spectacol aflat încă pe afişul curent al Teatrului. Îmi amintesc că  Dabija s-a amuzat copios de stilul regizoral al lui Afrim în montarea Pyramus & Tysbe4 you. Îmi trece prin cap că acum Radu Afrim decontează afacerea şi îşi plăteşte datoriile. La o oră, o oră şi ceva după ce s-a terminat spectacolul, un prieten care a luat şi el parte la premieră, mă cheamă la telefon. Vrea să discutăm despre montare, iar eu îi dezvolt teoria de mai sus. O teorie în care cred din ce în ce mai mult. Prietenul meu îmi dă dreptate.  

Şi, totuşi, coerenţă există. Apare în text, apare şi în spectacol. Aproape fiecare personaj reia, într-o formulă proprie, povestea Poloniei şi a „polonejilor”. Dorota Maslowska a ştiut cum să organizeze respectivele reveniri. Regizorul Radu Afrim le-a găsit echivalenţe scenice uluitoare. Prietenul meu e istoric şi nu unul oarecare. Crede şi repetă mereu că „istoria e cea mai frumoasă poveste”. Chiar dacă de data aceasta numai la poveşti frumoase nu a făcut apel Dorota Maslowska, iar Radu Afrim nu a vrut nici un moment să le înfrumuseţeze. Cădem de acord şi eu, şi interlocutorul meu, că felul în care Dorota Maslowska, cea care într-un text publicat în caietul-program al spectacolului declară că istoria nu a interesat-o niciodată, a evocat războiul şi traumele lui e extraordinar.

Nu ştiu dacă pe Radu Afrim îl interesează sau nu istoria, dar transferul de exemplaritate dinspre dramaturg înspre regizor s-a făcut cum nu se poate mai bine. Şi s-a extins fericit şi asupra interpreţilor. Unii cu vechi state de serviciu în spectacolele lui Radu Afrim, alţii colaboratori de dată mai recentă ai regizorului. Unii sunt actori ai Naţionalului bucureştean, precum Marius Manole (Bătrânica apatică, Actorul), Natalia Călin (Božena), Istvan Teglas ( Monika şi alte roluri) sau Florentina Ţilea (Reportera şi alte roluri). Excepţionala Dorina Chiriac (Fetiţa Metalistă, Regizorul) e „împrumutată” de la Teatrul de Comedie. Liliana Ghiţă de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila e o veterană a spectacolelor lui Radu Afrim şi interpretă ideală pentru personajele din ele, la fel cum e şi Cezar Antal de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, de neuitat prin rolul jucat în Herr Paul.

Nu cred că Între noi e totul bine  va genera unanimităţi critice. Ba din contră. Dar între mine, Radu Afrim, actorii, scenograful şi ceilalţi autori ai spectacolului de la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti de data aceasta „e totul bine”.     


Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti- ÎNTRE NOI E TOTUL BINE de Dorota Maslowska;

Traducerea: Sabra Daici;

Regia: Radu Afrim;

Scenografia: Irina Moscu;

Muzica live: Cezar Antal;

Sound design: Călin Ţopa;

Univers sonor: Radu Afrim;

Artist video: Dimitris Palade;

Cu: Dorina Chiriac, Marius Manole, Liliana Ghiţă, Natalia Călin, Istvan Teglas, Cezar Antal, Florentina Ţilea;

Data premierei: 27 septembrie 2015