Spitalul special, ediţia 2019

În 1993, Iosif Naghiu câştiga premiul piesa anului cu „Spitalul Special“. În 1993 eram în tranziţie, între a termina liceul şi a sta un an acasă. Un an care pentru mine era necesar să uit de teze, de teme, de nimicurile din programa şcolară şi să îmi continui golul lăsat în urmă morţii mamei citind, fumând, dansând, uitând de mine cum am fost până atunci şi încercând să exist fără mama de atunci încolo.

În 1993 când Naghiu câştiga premiul eram încă la Tulcea. Nu plecasem încă la facultate. Mai mult, nu ştiam că va urma să plec din ţara mea. Am găsit piesa recent printre multele mele volume de teatru din casă. Aşa micuţă cum este se pierde uşor printre volumele altor autori.

Ideea spitalului în teatru mă fascinează. Am citit-o azi în ziua alegerilor Europarlamentare şi şi a referendumului în drum spre casă de la o conferinţă la Boston în timp ce la radio era muzică combinată cu ştiri, spoturi publicitare şi apoi o întreagă emisiune dedicată alegerilor. Este o senzaţie interesantă să auzi la radio limba română. Nu, n-am cum să o uit, dar este o distanţă între româna mea şi româna de acasă. Poate pentru că pe româna mea o exersez prin scris (dar rar), poate pentru că încep să zic ceva în română în casă şi termin fraza în engleză, cine ştie?! Motivele sunt organice. Nu mă scuz sau ascund (de) ce simt.

Aşa că auzind declaraţiile diverşilor lideri politici inclusiv cea a Preşedintelui Iohannis m-am bucurat sceptic alături de ei. Pentru că încă nu terminasem piesa lui Naghiu şi aveam senzaţia că trăiesc în realităţi care nu mai păreau rupte din lumi diferite. Dramaturgul a creat un univers interesant şi atipic, în care a făcut sau a încercat (la fel cum încearcă şi cei din spital) să se descurce cu o nouă boală, o nouă (atunci) posibilă epidemie postcomunism.

În 2019 citesc despre un personaj erou la Revoluţie împuşcat în fund pus în acelaşi salon cu cel care l-a împuşcat. Pentru că spitalul din universul lui Naghiu nu are medicamente, iar doctorii nu pot face minuni fără ele cum declară unul dintre personaje. Există un umor fin dar amar sugerat de către autor. Atunci se depindea de ajutoarele din străinătate şi, deşi mulţi erau dornici să ne ajute, totul mergea foarte încet, ajutorul deşi primit nu ajungea unde ar fi trebuit să ajungă. În aşa fel de spital tratamentul trebuia improvizat.

Bineînţeles că autorul, inspirându-se din oameni reali, trăind în timpul şi după căderea comunismului spune mult mai multe decât pare la prima vedere. Călăul este pus faţă în faţă cu victima pentru că judecătorul moral lipseşte. Sunt aduşi la spital pentru că au răni dar şi pentru că justiţia i-ar lăsa în stradă. Mai mult, deşi sunt din „tabere“ diferite, este un context care i-a adus acolo, este o dramă care i-a pus faţă în faţă şi aici este marea tragedie a piesei: nu poţi vindeca o societate, nu poţi salva o ţară dacă acuzi un călău/terorist în timp ce cei care l-au creat sunt în liberatate, trăiesc bine, îşi văd de viaţa lor fără să le pese de ce au creat. Nu un călău trebuie condamnat sperând că aşa se va face lumină sau dreptate.

Întâmplarea a făcut să citesc piesa azi. Ne va ajunge ce s-a întâmplat azi la alegeri? Nu putem fi atât de naivi. Nu putem lega de pat un călău şi crede că s-a făcut dreptate. În 1993 când Naghiu câştiga premiul în dedicaţia dinaintea piesei scria: „...după visul românesc din Decembrie '89, după o revoluţie care a existat, a devenit fapt istoric, eroul revoluţiei nu mai există, există doar prăbuşirea lui de pe tanc, de pe baricadele Intercontinentalului, pe acest nesfârşit pat de spital al traziţiei“. Iar în postfaţa cărţii Naghiu ni-l prezintă pe Daniel Pană „fost poet-dizident“ care a compus şi plătit pentru pamfletele lui anti-ceauşiste. Autorul ne aduce la cunoştiinţă cum, deziluzionat, în plină libertate după '89, poetul “descoperă că acum, când este liber să scrie, nu mai vrea, nu mai poate“. Aceasta este drama unei ţări din care mulţi am plecat, pentru care nu ştim dacă un referendum ne va invita înapoi acasă, pentru care limba română din suflet sună altfel decât limba română din stradă, pentru care “Spitalul special“ al lui Naghiu este mai mult decât o simplă formă de defulare artistică în 2019.

În fotografie: Carmen Ionescu, Constantin Dinulescu, Brânduşa Mircea, Bogdan Muşatescu. Fotografie de Augustin Bucur