„Shakespeare in Love“

Ai avea destul timp ca să pleci de-aici. Să-ţi vezi de treabă. Dar stai înţepenit în faţa librăriei Cărtureşti. Fumezi. Ai fost invitat să asişti la spectacolul lectură cu piesa ta de teatru. Actorii vor citi, publicul va asculta, tu vei fi acolo. Postura asta de autor în sală e cea mai a dracului meserie.

Când scrii un text la ziar nu te vede nimeni. Îl trimiţi în redacţie, apare pe site, un postac te laudă, altul te corectează, te iau la mişto, apoi se iau la ceartă, n-are rost să te războieşti cu ei, puah!, orgolii cât casa, tu scrie alt text, cum te taie capul!

Când scrii o carte, nu te vede nimeni. Editura ţi-o publică, inviţi prietenii la lansare, aranjezi cu doi critici (care n-au citit cartea) să vorbească frumos, gata, hai la şpriţ! După vreo două luni te întâlneşti cu un amic. Nu ţi-a citit cartea, dar o ţine pregătită pe noptieră, sigur o citeşte! 

Când scrii o poezie... Dar cine mai citeşte azi poezie? Nu te citeşte nimeni. Dar să fii dramaturg în viaţă, într-o sală în care se joacă piesa ta, este cea mai a dracului meserie. (Ţi-am mai spus asta!) Totul e la vedere. Eşti în pielea goală. Fără apărare. Lumea te citeşte pe loc şi îţi judecă orice replică a personajelor. Spectatorii sunt cu ochii pe tine – aşa simţi. Pentru că sunt cuvintele tale. E cumplit să fii în sală, să-i simţi pe spectatori că ceva nu le convine sau că se amuză, că se foiesc pe scaune, că se scarpină în păr, că oftează, că-şi freacă nasul, că se uită la ceas, că îşi verifică mobilul, că unul se ridică şi pleacă... Asta e insuportabil! Îţi vine să fugi după el, să-l apuci de guler, mişcă înapoi în sală, f... morţii mă-tii! Nu eşti politician ca să vinzi promisiuni, eşti dramaturg, trebuie să vinzi emoţii! Şi aplauzele de la sfârşit sunt sincere sau ipocrite, ca să dea bine la actori?

Nu eşti politician ca să vinzi promisiuni, eşti dramaturg, trebuie să vinzi emoţii!

         
E cea mai grea povară prezenţa ta în sală. Shakespeare a avut oase tari, a rezistat în meseria asta. Dar un autor ca tine, care se tot zbate să se afirme, cum să reziste la lectura asta pe cordul deschis al piesei tale?

În fond, ce naiba cauţi în sală? Gloria? Succesul? Aplauzele? Catastrofa? Mai bine lasă piesa să se descurce singură. Ce vrei, s-o revezi, s-o îmbrăţişezi, s-o ţii de mână, s-o săruţi? Aminteşte-ţi cât de tare te-a făcut să suferi. A muşcat din sufletul tău până ţi-a bufnit sângele pe nas. Pentru că scrisul e suferinţă şi iubire. Ai făcut nopţi albe cu ea. Ai hrănit-o la masă. Ai iubit-o. Acum vrei s-o vezi, dar ea nu vrea să te mai vadă. Te-a părăsit, e piesa spectatorilor, amantule uitat!

S-a făcut ora de intrare. Îţi aprinzi altă ţigară. „Ce faci, băi, Petre?“ – te auzi strigat şi descoperi un amic, cum dracu’ îl cheamă pe ăsta? „Salut! Aştept pe cineva, pe-aici...“ Amicul rânjeşte şi-ţi strânge mâna: „O femeie?“ Îhi! „Bravo, dom’le! Succes!“ „Aştept pe agentul meu de asigurări, să-mi fac o asigurare de viaţă!“ – îl convingi. El se dezumflă şi trece grăbit mai departe...

Du-te, du-te după el şi trage-l cu forţa în sală, f... morţii mă-sii! Apoi, fugi de piesa asta şi îndrăgosteşte-te!